Reformarea Directivei 2000/35/CE. Intrarea în vigoare şi dispoziţiile Directivei 2011/7/UE

Articolul „ Reformarea Directivei 2000/35/CE. Intrarea în vigoare şi dispoziţiile Directivei 2011/7/UE ” este parte a unei lucrări de licență

Nu găsești ce cauți? Comandă lucrări de licență, referate, studii de caz sau orice alt proiect științific!

Prin adoptarea Directivei 2011/7/UE[1] din 16 februarie 20011 privind combaterea întârzierii în efectuarea plăţilor în tranzacţiile comerciale, a fost abrogată Directiva 2000/35/CE. Potrivit art. 13 al Directivei 2011/7/UE, Directiva 2000/35/CE se abrogă de la 16 martie 2013, fără a aduce atingere obligaţiilor care revin statelor membre privind termenele de transpunere a directivei în legislaţia naţională şi de aplicare a acesteia. Cu toate acestea, directiva menţionată continuă să se aplice contractelor încheiate înainte de data de la care Directiva 2011/7/UE nu se mai aplică în temeiul art. 12 alin. (4) (conform căruia în transpunerea Directivei 2011/7/UE, statele membre decid dacă exclud contractele care au fost încheiate înainte de 16 martie 2013).

Noile reglementări europene trebuie transpuse în dreptul intern de toate statele membre cel mai târziu până la data de 16 martie 2013.

Conţinutul noii directive este apropiat celui pe care îl înlocuieşte, fiind în cea mai mare parte transpus în dreptul intern prin prevederile analizate mai sus. Punctele cheie privesc implementarea unui termen maxim de întârziere la plată de 30 de zile în cazul contractelor încheiate cu autorităţile publice şi de 60 de zile în cazul celorlalte contracte; introducerea unei compensaţii forfetare pentru costurile de recuperare, care se adaugă dobânzilor penalizatoare; asigurarea mijloacelor adecvate de identificare şi sancţionare a clauzelor şi practicilor vădit inechitabile pentru creditor şi concurenţi.

Mai detaliat, noile prevederi:

1. Lasă la aprecierea statelor excluderea creanţelor înscrise la masa credală în cadrul unei proceduri de insolvenţă din sfera de aplicare a procedurii.

2. Impun statelor membre să se asigure că termenul de plată stabilit în contract nu depăşeşte 60 de zile calendaristice, în afara cazului în care contractul prevede în mod expres dispoziţii contrare şi cu condiţia ca acest lucru să nu fie vădit inechitabil pentru creditor.

3. Impun statelor membre să garanteze că în tranzacţiile comerciale în care debitorul este o autoritate publică:

a. termenul de plată nu depăşeşte vreunul dintre următoarele termene:

  • 30 de zile calendaristice de la data primirii de către debitor a facturii sau a unei cereri echivalente de plată;
  • 30 de zile calendaristice de la data primirii bunurilor sau serviciilor, dacă data primirii facturii sau a unei cereri echivalente de plată nu este certă;
  • 30 de zile calendaristice de la data primirii bunurilor sau serviciilor, dacă debitorul primeşte factura sau o cerere echivalentă de plată anterior primirii bunurilor sau serviciilor;
  • 30 de zile calendaristice de la data recepţiei sau a verificării, dacă prin lege sau prin contract este prevăzută o procedură de recepţie sau verificare, prin care se stabileşte conformitatea contractuală a bunurilor sau serviciilor, şi dacă debitorul primeşte factura sau o cerere echivalentă de plată anterior sau la data în care are loc această recepţie sau verificare;

b. data primirii facturii nu face obiectul unei clauze contractuale între debitor şi creditor.

Termenele menţionate la lit. (a) pot fi prelungite până la maximum 60 de zile calendaristice, în cazul:

a. oricărei autorităţi publice care realizează activităţi economice de natură industrială sau comercială, furnizând bunuri sau servicii pe piaţă şi care, ca întreprindere publică, trebuie să se conformeze cerinţelor de transparenţă prevăzute în Directiva 2006/111/CE a Comisiei din 16 noiembrie 2006 privind transparenţa relaţiilor financiare dintre statele membre şi întreprinderile publice, precum şi transparenţa relaţiilor financiare din cadrul anumitor întreprinderi;

b. entităţilor publice care furnizează îngrijiri medicale şi care sunt certificate în acest sens.

Durata maximă a procedurii de recepţie sau verificare menţionată la lit. (a) pct. (iv) nu trebuie să depăşească 30 de zile calendaristice de la data de recepţie a mărfurilor sau serviciilor, cu excepţia unor alte dispoziţii exprese incluse în contract şi în toate documentele licitaţiei şi cu condiţia să nu fie vădit inechitabil faţă de creditor.

Termenele de plată arătate pot fi depăşite dacă acest lucru este stabilit expres în contract şi este justificat în mod obiectiv ţinând cont de natura sau caracteristicile specifice ale contractului, şi în orice caz nu ar trebui să depăşească 60 de zile calendaristice.

4. Prevăd compensaţii pentru costurile de recuperare astfel: atunci când dobânda pentru efectuarea cu întârziere a plăţilor în tranzacţiile comerciale devine exigibilă în conformitate cu art. 3 sau art. 4 din Directivă (transpuse, în esenţă, în noua procedură a ordonanţei de plată), creditorul are dreptul de a obţine de la debitor o sumă fixă de 40 euro, ca despăgubire minimă; suma fixă menţionată este exigibilă fără a fi necesară o notificare şi reprezintă o despăgubire pentru cheltuielile de recuperare ale creditorului; în plus faţă de suma fixă menţionată, creditorul este îndreptăţit să solicite o despăgubire rezonabilă de la debitor pentru orice cheltuieli de recuperare care depăşesc suma fixă respectivă angajate din cauza efectuării cu întârziere a plăţilor de către debitor. Aceste cheltuieli ar putea să includă cheltuielile suportate, printre altele, în vederea angajării unui avocat sau a unei firme de colectare a debitelor.

5. Impun statelor membre să garanteze că o clauză contractuală sau o practică referitoare la data de plată sau la termenul de plată, la rata dobânzii pentru efectuarea cu întârziere a plăţilor sau despăgubirea pentru cheltuielile de recuperare nu este aplicabilă sau generează dreptul de a cere despăgubiri, dacă este vădit inechitabilă pentru creditor. Pentru a determina dacă o clauză contractuală sau o practică este vădit inechitabilă pentru creditor, se ţine cont de toate circumstanţele cazului, inclusiv de următoarele:

a)      toate abaterile grave de la practicile şi uzanţele comerciale, contrare bunei-credinţe şi corectitudinii;

b)      natura produselor sau a serviciilor; precum şi

c)      dacă debitorul are motive obiective de derogare de Ia rata dobânzii legale sau de la termenul de plată sau de la suma fixă menţionată.

Orice clauză contractuală sau practică care exclude achitarea unor dobânzi pentru efectuarea cu întârziere a plăţilor este considerată ca fiind vădit inechitabilă. Orice clauză contractuală sau practică care exclude compensarea cheltuielilor de recuperare este considerată ca fiind vădit inechitabilă.

Rezultatul ce trebuie atins prin transpunerea Directivei vizează, sub acest aspect, implementarea, în interesul creditorilor şi al concurenţilor, a unor mijloace adecvate şi eficiente pentru a stopa aplicarea unor clauze contractuale şi practici vădit inechitabile, incluzând dispoziţii în baza cărora organizaţiile recunoscute oficial ca reprezentante ale întreprinderilor sau ca organizaţii având interese legitime în reprezentarea acestora pot să se adreseze instanţelor de judecată sau organelor administrative competente, în cazul în care clauzele contractuale sau practicile sunt vădit inechitabile şi, în consecinţă, pot aplica mijloacele potrivite şi eficiente pentru a împiedica aplicarea acestora.[2]


[2] Gh. Piperea, P. Piperea Al. Dimitriu, M. Piperea, Al. Rățoi, A. Anastasiu, Noul Cod de procedură civilă. Note. Corelații. Explicații, ed. CH Beck, București, 2012, p. 973.

Tagged with: , , , ,