Natura juridică a imunității de jurisdicție

Articolul Natura juridică a imunității de jurisdicție este parte a unei lucrări de licență

Nu găsești ce cauți? Comandă lucrări de licență, referate, studii de caz sau orice alt proiect științific!

Imunitatea de jurisdicţie acordată unui agent diplomatic are, în primul rând, dacă nu chiar exclusiv, un caracter procedural[1]. Într-o cauză celebră, s-a spus în hotărârea dată, devenită clasică, că „privilegiul diplomatic nu înseamnă imunitate de la răspunderea legală, ci numai exceptarea de la jurisdicţia locală” (nefiind exceptaţi de la răspunderea legală, ci de la jurisdicţia tribunalelor ţărilor în care sunt acreditaţi)[2].

Imunitatea de jurisdicţie nu înseamnă imunitate de la dreptul substanţial[3]; aceasta se reduce, în esenţă, la imunitatea de la controlul instanţelor locale şi forma de constrângere pe care o implică; imunitatea de jurisdicţie nu implică scoaterea de sub incidenţa legii, inexistenţa obligaţiei de a respecta dreptul local, ci numai faptul că procedurile legale nu pot funcţiona faţă de diplomat; deşi este supus legii locale, nu se pot lua măsuri legale împotriva diplomatului pentru nerespectarea acesteia[4].

Faptul că imunitatea conferă numai o exceptare de la jurisdicţia locală şi nu o exonerare de la răspunderea legală, s-a afirmat în cauza Dickinson v. Del Solar, asigurătorul nu se poate prevala de poziţia privilegiată a unui diplomat client pentru a refuza să plătească pe motiv că ridicarea imunităţii ar constitui încălcare a unei condiţii din contractul de asigurare ori pentru că nu există răspundere legală care înlătură obligaţia de a dezdăuna. Lordul Hewart a subliniat că „Privilegiul diplomatic nu înlătură răspunderea legală, ci numai exceptarea de la jurisdicţia legală”.

Atât imunitatea de jurisdicţie, cât şi inviolabilitatea împiedică autorităţile statului acreditar să întreprindă, împotriva agentului diplomatic, acţiuni judiciare şi orice altă măsură coercitivă privind persoana şi bunurile sale; dar această exceptare nu face să dispară obligaţiile şi eventuala răspundere penală, civilă sau administrativă care izvorăşte din dreptul intern al statului acreditar, chiar şi faţă de persoana învestită cu o misiune diplomatică[5]. Deşi este supus dreptului intern al statului acreditar, diplomatul nu poate fi constrâns la respectarea legilor acestuia sau, cu alte cuvinte, nu poate fi constrâns direct – aşa cum se procedează cu celelalte persoane fizice şi juridice – adică, nu-l poate chema în justiţie sau întreprinde, faţă de el, măsuri de constrângere (arestare, reţinere) ori alte sancţiuni.

Această concepţie se regăseşte confirmată în practica internaţională şi în doctrină, în special cât priveşte legile penale şi regulamentele de poliţie ale statului acreditar; o confirmare mai recentă a acestei obligaţii se regăseşte în decizia, din 1951, a Curţii Internaţionale de Justiţie, dată în cauza Haya de la Torre (C.I.J. a decis că azilul trebuie să înceteze, dar nu există pentru Columbia o obligaţie de a-l preda pe cel urmărit)[6].

Trebuie precizat că imunitatea de jurisdicţie nu este unul şi acelaşi lucru cu lipsa de jurisdicţie, cu incompetenţa tribunalelor locale de a judeca cauza. Absenţa de jurisdicţie se pune în legătură cu determinarea sferei de eficacitate a ordinii juridice interne.

În timp ce imunitatea de jurisdicţie limitează puterea de jurisdicţie a statului (jurisdicţie care, în mod normal, este aplicabilă), absenţa de jurisdicţie a statului ţine de eficienţa ordinii juridice; în vreme ce imunitatea de jurisdicţie are ca efect neutralizarea activităţii de aplicare a sancţiunii unei legi, cu toate că această lege este incidenţă faţă de persoana care se bucură de imunitate, cea de-a doua face ca acţiunea intentată în faţa unui tribunal să fie inadmisibilă, deoarece cauza nu se încadrează în ordinea juridică internă pe care tribunalele sunt ţinute să-i asigure respectarea.



[1]     Anghel, Ion M.,  op.cit., p. 325.

[2]     Cauza Dickinson v. Del Solar (1930), I K.B., 376; de asemenea, cazul Cartier, decis în 1948 de Curtea de Apel din Bruxelles -Annual Digest, 1948, Case No. 101.

[3]     Mazilu, Dumitru,  op.cit., p. 279.

[4]     Bonciog, Aurel,  op.cit., p. 257.

[5]     Mazilu, Dumitru,  op.cit., p. 279.

[6]     C.I.J. Recueil, 1951, p. 81 şi L.C. Green, International Law through the Cases, sec. ed., 1959, p. 326 şi urm. Citat de Bonciog, Aurel,  op.cit., p. 267.

Tagged with: , , ,