Lucrări de licență: Protecția internațională a persoanelor refugiate sau strămutate

Cuprinsul lucrării de licență

INTRODUCERE 3
CAPITOLUL I. INTRODUCERE ÎN PROBLEMATICA REFUGIAȚILOR ȘI A STRĂMUTAȚILOR 6
1.1. Noţiunea de refugiat și strămutat 6
1.2. Evoluţia regimului internaţional al refugiaților 6
1.3. Recunoaşterea statutului de refugiat 11
1.4. Drepturile şi obligaţiile refugiaților 14
CAPITOLUL II. DETERMINARE PROCEDURII STATUTULUI DE REFUGIAT 18
2.1. Depunerea cererii 18
2.2. Interviul 23
2.3. Hotărârea 25
2.4. Faza judecătorească 27
2.5. Încheierea procedurii 29
CAPITOLUL III. PREVEDERILE INTERNAŢIONALE ÎN CEEA CE PRIVEŞTE PRINCIPIUL NON-REFOULMENT 30
3.1. Originea, conţinutul şi evoluţia principiului non-refoulment 30
3.2. Excepţii de la acest principiu 33
3.3. Evoluţia legislaţiei româneşti în materia azilului 35
3.4. Coroborarea cu legea străinilor în legislaţia românească 39
CAPITOLUL IV. ASPECTE DE JURISPRUDENŢĂ PRIVIND SITUAŢIA REFUGIAȚILOR ȘI A STRĂMUTAȚILOR 42
CONCLUZII 50
BIBLIOGRAFIE 53

 

Introducerea lucrării de licență

Refugiații sunt acele persoane, care – din cauza unor conflicte armate – au fost silite să-și părăsească țara și să rămână pe teritoriul altui stat, fără să fi pierdut sau renunțat cetățenia statului de origine. Persoanele strămutate sunt acelea care au fost deportate „pe teritoriul unor state străine”.[1]

O persoană îşi părăseşte ţara – devenind refugiat – în condiţii deosebite, de regulă, când viaţa sau siguranţa sa sunt în pericol[2]. Asemenea pericole au existat şi înaintea primului război mondial, dar ele s-au multiplicat luând proporţii îngrijorătoare – după instaurarea regimurilor dictatoriale fasciste în Germania şi Italia[3].

După al II-lea război mondial, milioane de persoane strămutate au trebuit să fie repatriate. În anii 1945-1946, Organizaţia Naţiunilor Unite a constatat că autorităţile hitleriste deportaseră milioane de oameni pe teritoriul unor state străine[4].

Se constată, însă, că şi astăzi, un mare număr de oameni sunt nevoiţi să-şi părăsească ţara, ca urmare a unor conflicte etnice sau intercomunitare[5]. În anii din urmă, deplasarea forţată a persoanelor a devenit atât un obiectiv, cât şi o tactică de război în fosta Iugoslavie, în Caucaz, în regiunea Marilor Lacuri din Africa[6]. În anul 2000, numărul refugiaţilor a depăşit 23 de milioane[7], ceea ce reprezintă dublul numărului de refugiaţi din anii 1989-1990[8].

Fiind o problemă din cele mai complexe pe plan internaţional, refugiaţii şi persoanele strămutate s-au aflat şi continuă să se afle în atenţia forurilor mondiale. Astfel, Societatea Naţiunilor Unite l-a numit pe celebrul explorator norvegian Fridtjof Nansen – în anul 1921 – înalt Comisar al Societăţii Naţiunilor pentru Refugiaţi[9], iar în anul 1922, sub auspiciile Societăţii Naţiunilor a fost instituit „Paşaportul Nansen” prin care era dovedită identitatea refugiaţilor care nu mai puteau recurge la serviciile statului pe care fuseseră obligaţi să-l părăsească[10].

Statutul juridic al refugiaţilor din Germania a fost reglementat prin Aranjamentul provizoriu privind refugiaţii din Germania[11]; prin Convenţia privind refugiaţii din Germania[12] şi prin Protocolul adiţional la această Convenţie, adoptat în anul 1939.

După al II-lea război mondial, în 1946, Adunarea Generală a Naţiunilor Unite a adoptat o Rezoluţie cu privire la repatrierea grabnică a refugiaţilor şi a persoanelor strămutate[13]. În 1951, Conferinţa Naţiunilor Unite de plenipotenţiari a adoptat Convenţia privind statutul juridic al refugiaţilor, aplicabilă persoanelor care au devenit refugiaţi înainte de 1 ianuarie 1951.

Având în vedere că – şi după adoptarea Convenţiei – au apărut noi categorii de refugiaţi, în 1967 a fost convenit şi adoptat un Protocol privind statutul refugiaţilor, aplicabil tuturor categoriilor de refugiaţi, potrivit definiţiei dată de Convenţia din 1951[14].

În anul 1947 a fost creată – pe lângă Organizaţia Naţiunilor Unite – Organizaţia Internaţională pentru Problemele Refugiaţilor, care, ulterior[15], a fost înlocuită cu înaltul Comisariat al Naţiunilor Unite pentru Refugiaţi, cu sediul la Geneva[16].



[1]     Dumitra Popescu, Adrian Năstase, Drept Internațional Public, ed. Șansa SRL, București, 1997, p. 148

[2]     Mai ales ca urmare a declanşării unor conflicte armate (A se vedea excelentele analize efectuate de Academia Central Europeană de Ştiinţă şi Artă, sub coordonarea Vasile Popa: „Refugiatul – un univers dislocat”, 2000; şi „Refugiatul – între speranţă şi deziluzie”, Editura Presa Universitară Română, Timişoara, 2001).

[3]     Peter J. van Kricken, The Asylum Acquis Handbook, T.M.C. Asser Press, Haga, p. VII, apud D. Mazilu, Dreptul internațional public, ed. Lumina Lex, București, 2010, p. 287.

[4]     Ibidem. În aceste condiţii, Forumul Mondial a adoptat o Rezoluţie în care era reglementată problema repatrierii refugiaţilor şi a persoanelor strămutate.

[5]     In ultimii ani, civilii au devenit ţinte în aproximativ 35 de conflicte armate. Ca urmare, numărul persoanelor deplasate forţat a crescut dramatic (Mihai Delcea, Consilier la Oficiul înaltului Comisariat al Naţiunilor Unite pentru Refugiaţi din România: „Noua legislaţie privind refugiaţii din România“, în „Refugiatul – între speranţă şi deziluzie“, op. cit., pp. 139 şi urm.).

[6]  Vasile Creţu, Drept internaţional public, Editura Fundaţiei România de Maine, Bucureşti, 2008, p. 119.

[7]     In baza unor analize efectuate de instituţii şi agenţii specializate numărul total al persoanelor victime ale deplasărilor forţate se ridică la peste 50 de milioane (Situaţia refugiaţilor în lume: Persoanele deplasate intern: o urgenţă umanitară, Carocom 94, Bucureşti, p. 2).

[8]     Numărul mare de refugiaţi în zilele noastre, demonstrează că factorii determinanţi ai fenomenului nu au dispărut. Dimpotrivă, astăzi aceşti factori s-au multiplicat şi diversificat.

[9] În baza dispoziţiilor Convenţiei asupra Statutului Internaţional al Refugiaţilor din 1933, refugiaţii aveau îndatorirea să aibă asupra lor Paşaport Nansen. Acest paşaport – recunoscut în mai multe ţări – conferea titularului dreptul de a rămâne în ţara care l-a emis, neîngrădindu-i libertatea de circulaţie.

[10]    Oficiul Internaţional Nansen pentru Refugiaţi şi-a încetat activitatea în anul 1936.

[11]    Acest aranjament a fost convenit în anul 1936.

[12]    Convenţia a fost negociată şi adoptată în anul 1938.

[13]    Adoptarea unei reglementări de către Organizaţia Naţiunilor Unite – imediat după încheierea conflagraţiei mondiale – s-a impus, deoarece repatrierea refugiaţilor şi a persoanelor strămutate, fiind vorba de milioane de oameni, devenise una din priorităţile Comunităţii internaţionale. Chiar înainte de reglementarea problemei repatrierilor de către Adunarea Generală a Naţiunilor Unite, s-au încheiat câteva convenţii, prin care se stabileau măsuri adecvate, în acest sens. Astfel, în anul 1945, a fost încheiată o Convenţie între Uniunea Sovietică, Marea Britanie şi Statele Unite ale Americii cu privire la repatrierea tuturor persoanelor strămutate. în acelaşi an, 1945, a fost încheiată o Convenţie între Uniunea Sovietică şi Franţa prin care statele semnatare se obligau să adopte măsurile necesare pentru repatrierea persoanelor strămutate.

[14]    Termenul de „refugiat” – potrivit Convenţiei din 1951, cu modificările aduse prin Protocolul adoptat în 1967 – se aplică oricărei persoane, care, în urma unor temeri justificate de a fi persecutată datorită rasei, religiei, naţionalităţii, apartenenţei la un anumit grup social sau opţiunilor sale politice, se află în afara ţării, a cărei cetăţenie o are, şi care nu poate sau, datorită acestei temeri, nu doreşte protecţia acestei ţări, sau care, neavând nici o cetăţenie şi găsindu-se în afara ţării în care avea reşedinţa obişnuită, ca urmare a unor astfel de evenimente, nu poate sau, datorită respectivei temeri, nu doreşte să se reîntoarcă (Art. 1, litera „a” (2), Convenţia privind statutul juridic al refugiaţilor, adoptată în 1951).

[15]    Înaltul Comisariat O.N.U. pentru Refugiaţi înfiinţat printr-o rezoluţie a Adunării Generale a Naţiunilor Unite are statutul de Instituţie specializată O.N.U.

[16]    Scopul principal al înaltului Comisariat O.N.U. pentru Refugiaţi îl constituie „ocrotirea juridică a refugiaţilor”. înaltul Comisar este ales de Adunarea Generală a O.N.U., la propunerea Secretarului General al Naţiunilor Unite.

 

Tagged with: , , , ,