Lucrare de licență: Termenul de apel

Cuprinsul lucrării de licență Termenul de apel

Termenul de apel

SECȚIUNEA I. ASPECTE INTRODUCTIVE 4
SECȚIUNEA II. JUDECATA ÎN PROCESUL PENAL 6
§1. Judecata – fază importantă a procesului penal 6
§2. Principiile specifice fazei de judecată 7
2.1. Publicitatea fazei de judecată 7
2.2. Nemijlocirea ca regulă a fazei de judecată 10
2.3. Contradictorialitatea ca regulă a fazei de judecată 11
2.4. Oralitatea ca regulă a fazei de judecată 12
§3. Reglementări generale privind judecata 12
3.1. Consideraţii preliminare 12
3.2. Rolul activ al instanţei de judecată 13
3.3. Locul unde se desfăşoară judecata 13
3.4. Citarea părţilor la judecată 14
3.5. Compunerea instanţei de judecată 16
3.6. Asigurarea apărării 17
3.7. Asigurarea ordinii şi solemnităţii şedinţei de judecată 18
3.8. Constatarea infracţiunilor de audienţă 18
3.9. Suspendarea judecăţii 19
3.10. Dispoziţii generale privind hotărârile judecătoreşti 21
3.11. Necesitatea motivării schimbării practicii judiciare 27
SECȚIUNEA III. APELUL. CALE DE ATAC ORDINARĂ 29
§ 1. Aspecte generale 29
§2. Hotărârile supuse apelului 30
§3. Titularii apelului 32
3.1. Procurorul ca titular al apelului 32
3.2. Inculpatul ca titular al apelului 33
3.3. Partea vătămată ca titular al apelului 34
3.4. Partea civilă şi partea responsabilă civilmente ca titulari ai apelului 34
3.5. Martorul, expertul, interpretul şi apărătorul ca titulari ai apelului 35
3.6. Dreptul de a face apel al oricărei persoane ale cărei interese legitime au fost vătămate printr-o măsură sau printr-un act al instanţei 35
§4. Efectele apelului 36
4.1. Efectul suspensiv al apelului 36
4.2. Efectul devolutiv al apelului 37
4.3. Efectul neagravant 38
4.4. Efectul extensiv al apelului 40
SECȚIUNEA III. TERMENUL DE APEL 42
§1. Momentul de la care curge termenul de apel pentru procuror 42
§2. Momentul de la care curge termenul de apel pentru părţi 43
§3. Momentul de la care curge termenul de apel pentru alte persoane 44
§4. Repunerea în termen 45
§5. Apelul peste termen 46
§6. Declararea apelului, renunţarea la apel, retragerea apelului 47
6.1. Declararea apelului 47
6.2. Renunţarea la apel 48
6.3. Retragerea apelului 49
SECȚIUNEA V. CONCLUZII 51
BIBLIOGRAFIE 53

 

Introducerea lucrării de diplomă Termenul de apel

Modalitatea de stabilire a duratei în care exerciţiul căii de atac poate fi îngăduit are ca fundament două perspective ce se conturează ca fiind contradictorii. Pe de o parte, durata termenului de apel trebuie astfel reglementată încât părţile să poată beneficia de un timp de reflecţie îndeajuns de lung, în care să poată analiza oportunitatea atacării hotărârii şi consecinţele pe care un astfel de act le declanşează. Pe de altă parte, incertitudinea celui ce şi-a văzut pretenţiile satisfăcute sau, într-o exprimare specifică, instabilitatea raporturilor juridice nu trebuie dusă dincolo de o perioadă de timp rezonabilă, o durată extinsă a termenului în care hotărârea poate fi atacată favorizând părţile de rea-credinţă să împiedice manifestarea efectului absolut al puterii lucrului judecat, prin introducerea unor apeluri dilatorii.

Căutarea unui echilibru între aceste două imperative explică, se pare, multiplele variaţii al căror obiect 1-a format dreptul de apel de-a lungul timpului, din punctul de vedere al termenului lăsat pentru exercitarea acestuia.

În Roma antică, termenul de apel era foarte scurt, şi anume de două sau trei zile, după cum partea pleda pentru ea însăşi ori pentru altul.

În epoca medievală, principiul iniţial ducea ideea de celeritate – atât de vehiculată în prezent – la cote maxime. Părţile care aveau de gând să atace hotărârea erau obligate să declare că formulează apel imediat după pronunţarea acesteia. Desigur că, în realitate, nu ideea de scurtare a duratei procesului, privită în interesul părţilor și al siguranţei raporturilor juridice a determinat edictarea unei astfel de norme, care, oricum, prin inexistenţa practică a unui termen de apel era în detrimentul evident al individului, în lupta să inegală cu autorităţile.

Cu toate acestea, excepţiile de la regula necesităţii declarării imediate a căii de atac s-au înmulţit în două direcţii – în privinţa materiilor şi a duratei efective a termenului de apel – într-atât de mult încât la sfârşitul secolului al XVII-lea, în mai multe ţări europene, se căzuse într-o altă extremă, acceptându-se formularea unui apel chiar şi după treizeci de ani de la pronunţarea hotărârii primei instanţe[1]. Deşi prin strădanii susţinute s-a reuşit, în anumite legislaţii, reducerea termenului de apel cu un deceniu sau mai bine, de la treizeci de ani la douăzeci sau la zece ani, modificările nu au schimbat concepţia legiuitorului cu privire la necesitatea lăsării unui termen îndelungat înăuntrul căruia dreptul de apel să poată fi exercitat.

O reflexie a acestei concepţii o reprezintă Ordonanţa dată în anul 1667, prin care legiuitorul francez a considerat că scurtarea termenului de apel de la treizeci de ani la douăzeci de ani (în anumite materii) şi la zece ani (în alte materii) este suficientă pentru a arăta latura progresistă a schimbării. Este, însă, adevărat că legea îi oferea părţii ce a câştigat procesul posibilitatea ca după trei ani de la pronunţarea hotărârii să-i ceară părţii cu interese potrivnice să se decidă cu privire la declararea apelului (acţiune interogatorie), sub sancţiunea decăderii acesteia din termenul căii de atac. În contextul dat, precizata posibilitate se prezentă ca o compensare concretă pentru lunga perioadă de aşteptare la care era supus cel căruia hotărârea îi era favorabilă, anterior momentului în care putea să-şi vadă, în mod irevocabil, pretenţiile satisfăcute.

Este lesne să admitem că perpetuarea incertitudinii asupra destinului procesului prezenta grave inconveniente. Secolele al XIX-lea şi al XX-lea au marcat, şi din acest punct de vedere, o reală evoluţie, preocuparea pentru scurtarea succesivă a termenului de apel fiind evidentă. Modificarea Codului francez de procedură civilă din 1862 a găsit termenul de apel redus la trei luni şi, la rândul ei, s-a pronunţat în sensul scurtării acestui termen până la două luni. Totuşi, un asemenea demers nu i-a părut suficient legiuitorului, astfel că durata a fost redusă din nou, nu după foarte mult timp, de astă dată la o lună (prin Decretul din 30 octombrie 1935).

Importanța apelului în cadrul procesului penal, așa cum reiese și din cele prezentate mai sus, este de necontestat. Acesta a fost și unul dintre motivele alegeri acestei lucrări de licență. Materialul este structurat pe cinci secțiuni. Prima secțiune este una introductivă. Cea de-a doua secțiune prezintă aspecte generale legate de procesul penal. A treia secțiune face o analiză amănunțită a instituției apelului în cadrul procesului penal. A patra secțiune este o analiză aprofundată a temei cercetate respectiv a termenului de apel. Ultima secțiune este o sinteză în care sunt prezentate concluziile rezultate din capitolele anterioare.



1 Pamfil M., Munteanu A., Movileau C., Apelul in procesul penal, ed. Hamangiu, București, 2008, p. 12.

Tagged with: , , , ,