Lucrare de licență: Recursul în interesul legii

Cuprinsul lucrării de licență

INTRODUCERE 3
CAPITOLUL I. RECURSUL ÎN INTERESUL LEGII. ASPECTE GENERALE 6
1.1. Scurt istoric 6
1.2. Constituţionalitatea demersului Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în pronunţarea deciziilor recursului în interesul legii 9
1.3. Recursul în interesul legii – izvor actual de drept 11
CAPITOLUL II. RECURSUL ÎN INTERESUL LEGII – CALE EXTRAORDINARĂ DE ATAC 17
2.1. Elemente de noutate a instituţiei recursului şi a asistentei juridice în recurs, în lumina noului Cod de procedura civilă 17
2.2. Interpretarea unitară a legii 22
2.3. Sesizarea înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept 25
CAPITOLUL III. REGIMUL JURIDIC AL DECIZIILOR PRONUNŢATE ÎN RECURSUL ÎN INTERESUL LEGII ŞI ROLUL ACESTORA DE SURSĂ A DREPTULUI – STUDII DE CAZ 31
3.1. Decizia nr. 24/2011 din 14/11/2011 privind recursul în interesul legii ce formează obiectul Dosarului nr. 9/2011 31
3.2. Decizia nr. 3 din 12 martie 2012 vizând posibilitatea recunoaşterii şi punerii în executare a amenzii penale, în ipoteza specială în care aceasta este aplicată de statul străin de condamnare alături de pedeapsa închisorii, în cauzele având ca obiect cereri de transfer de persoane condamnate 48
CONCLUZII 59
BIBLIOGRAFIE 60

Introducerea lucrării de licență

În prealabil, referitor la asigurarea unei practici judiciare unitare, se observă că interpretarea şi aplicarea unitară a legii sunt aspecte care ar trebui să configureze o practică judiciară unitară şi să creeze premisele respectării cerinţelor fundamentale de predictibilitate a actului de justiţie şi de respectare a principiului securităţii raporturilor juridice.

În contextul preocupărilor tot mai justificate pentru unificarea practicii judiciare, preocupări „datorate” în primul rând frecventelor condamnări ale României la CEDO, este necesar ca instituţiile cu legitimare procesuală să acorde o atenţie sporită „instrumentelor” prevăzute de acest titlu pentru asigurarea interpretării şi a aplicării unitare a legii.

De altfel, art. 514 NCPC se referă indubitabil la „îndatorirea” instituţiilor enumerate de a solicita I.C.C.J. pronunţarea unor hotărâri care să pună capăt divergenţelor jurisprudenţiale.

Aplicarea neunitară a legii este una dintre principalele cauze ale discreditării sistemului nostru judiciar şi generează discriminări nejustificate, iar discriminările sunt aleatorii ca şi repartizarea cauzelor.

Înlăturarea practicii neunitare trebuie să constituie un deziderat al societăţii noastre deoarece percepţia, mai mult sau mai puţin întemeiată, dar tot mai pregnantă în rândul populaţiei, este aceea de haos.

Probabil că reglementarea actuală constituie şi un răspuns la recomandările făcute României prin Raportul din iulie 2009 al Comisiei Comunităţilor Europene către Parlamentul European şi Consiliu, privind unificarea jurisprudenţei, inclusiv prin simplificarea procedurii care se aplica în cazul recursurilor în interesul legii, în vederea interpretării şi a aplicării legii în mod coerent.

Sistemul nostru de drept manifestă o reticenţă deosebită în privinţa aplicării precedentului judiciar, dar jurisprudenţa CEDO din ultima perioadă statorniceşte că instanţele de judecată nu trebuie să pronunţe soluţii diametral opuse în cauze identice, iar această constatare se apropie sensibil de noţiunea de precedent judiciar.

De remarcat că înseşi hotărârile CEDO sunt precedente judiciare care obligă instanţele naţionale la pronunţarea unor hotărâri în consens cu practica judiciară CEDO în respectiva problemă de drept.

Chiar şi în lipsa unei menţiuni expressis verbis a caracterului de precedent judiciar, hotărârile pronunţate în recursurile în interesul legii şi hotărârile prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept se apropie destul de mult de această noţiune, prin obligativitatea dezlegării date problemelor de drept.

Judecătorul naţional este un prim judecător al CEDO şi are obligaţia de a „asigura efectul deplin al normelor acesteia, asigurându-i preeminenţa faţă de orice altă prevedere contrară în legislaţia naţională, fără să fie nevoie să aştepte abrogarea acesteia de către legiuitor” (hotărârea CEDO pronunţată în Cauza Dumitru Popescu c. României, M.Of. nr. 830 din 5 decembrie 2007).

In acest context, trebuie amintită hotărârea din 6.12.2007 (Cauza Beian c. României) prin care a fost constatată încălcarea art. 6 alin. (1) CEDO, iar CEDO a condamnat Statul Român pe motiv că sistemul judiciar românesc nu asigură stabilitatea circuitului juridic, prin faptul că permite pronunţarea în cauze identice a unor soluţii contradictorii şi diametral opuse.

Unul dintre elementele fundamentale ale principiului preeminenţei dreptului este principiul securităţii raporturilor juridice, care presupune, printre altele, ca soluţiile definitive date de instanţele judecătoreşti să nu mai poată fi contestate, întrucât incertitudinea jurisprudenţială este de natură să reducă încrederea justiţiabililor în sistemul judiciar.

Chiar dacă divergenţele din jurisprudenţă constituie, prin natura lor, consecinţa inerentă a oricărui sistem judiciar care se bazează pe un ansamblu de instanţe de fond având autoritate asupra competenţei lor teritoriale, în măsura în care situaţia de fapt rămâne neschimbată, interpretarea dată legii trebuie să fie aceeaşi.

Aşadar, dezlegarea asupra unei probleme de drept date printr-o hotărâre irevocabilă este de natură să clarifice din acel moment acea problemă, creând speranţa legitimă că ea nu va mai fi negată de o altă instanţă de judecată într-o procedură ulterioară.

Prin sentinţa comercială nr. 559/27.05.2009, nepublicată, pronunţată de Trib. Bihor, Secţia comercială, s-a arătat că pronunţarea unei soluţii diferite ar fi posibilă, cu respectarea prevederilor art. 6 CEDO, doar dacă ar fi posibil un reviriment jurisprudenţial justificat de schimbarea stării de fapt sau în baza unei noi interpretări a legii (Cauzele Tudor c. României, Stefall şi Stef c. României, Unedic c. Franţei).

Conform modificărilor aduse Codului de procedura civilă prin Legea privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor nr. 202/2010, se fac primii paşi spre transformarea recursului în interesul legii dintr-o cale extraordinara de atac într-o procedură de unificare a practicii judiciare, în acord cu natura acestei proceduri şi cu dispoziţiile exprese ale Noului Cod de procedura civilă. Prin modificarea art. 329 C. proc. civ. se extinde calitatea persoanelor care pot promova această procedură la colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi Avocatul Poporului (art. I pct. 32 din Lege).

Prin introducerea art. 3305–3307 după art. 3304 C. proc. civ. (art. I pct. 33 din Lege) se aduc multiple precizări cu privire la derularea procedurii recursului în interesul legii. În special se remarcă faptul că, în scopul încurajării acestei proceduri şi a soluţionării cu celeritate, se modifica competenta de soluţionare a recursului în interesul legii, Secţiile Unite fiind înlocuit de un complet condus de Preşedintele I.C.C.J. şi 20 de judecători.

Aceste schimbări induse de noul Cod de procedură civilă au fost și motivul pentru care am ales această lucrare de licență. Materialul l-am structurat pe trei capitole. Primul, intitulat „Recursul în interesul legii. Aspecte generale” abordează subiecte ca istoricul instituției recursului în interesul legii, constituţionalitatea demersului Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în pronunţarea deciziilor recursului în interesul legii și modul în care recursul în interesul legii acționează ca izvor actual de drept. Cel de-al doilea capitole, intitulat „Recursul în interesul legii – Cale extraordinară de atac” analizează elemente de noutate a instituţiei recursului şi a asistentei juridice în recurs, în lumina noului Cod de procedura civilă, interpretarea unitară a legii și aplicarea deciziilor interpretative în timp. Ultimul capitol este un studiu de caz în care este analizat regimul juridic al deciziilor pronunţate în recursul în interesul legii şi rolul acestora de sursă a dreptului.

Tagged with: , , , ,