Lucrare de licență: Protecția diplomatică

Cuprinsul lucrării de diplomă Protecția diplomatică

INTRODUCERE 4
CAPITOLUL I. PROTECȚIA DIPLOMATICĂ. ASPECTE INTRODUCTIVE 6
1.1. Scurt istoric 6
1.2. Temei juridic 7
CAPITOLUL II. PROTECŢIA DIPLOMATICĂ. CONDIŢII 19
2.1. Legătura juridică dintre stat și persoana lezată 19
2.2. Epuizarea căilor de soluţionare interne 27
2.3. Persoana lezată să nu fi desfăşurat o activitate cu caracter infracţional, de prejudiciere a intereselor statului reclamant, de încălcare a dreptului internaţional 28
CAPITOLUL III. MIJLOACE DE REALIZARE A PROTECȚIEI DIPLOMATICE 30
3.1. Acţiuni ale misiunilor diplomatice şi consulare 30
3.1.1. Misiunile diplomatice. Aspecte generale 30
3.1.2. Oficiile consulare – organele care exercită funcţii consulare 31
3.1.3. Acțiunile reprezentanțelor diplomatice pentru îndeplinirea funcției de protecție diplomatică 32
3.2. Procedurile contencioase în faţa instanţelor arbitrale sau jurisdicţionale 33
3.2.1. Arbitrajul internaţional 33
3.2.2. Curtea Internațională de Justiție 34
CAPITOLUL IV. SITUAŢII SPECIALE DE ACORDARE A PROTECŢIEI DIPLOMATICE 39
4.1. Cetățenia comunitară 39
4.2. Protecția în caz de război 40
4.3. Situația bipatrizilor și apatrizilor 43
4.4. Protecția diplomatică în viziunea Organizației Națiunilor Unite 44
CONCLUZII 46
BIBLIOGRAFIE 48

 

Introducerea lucrării de licență Protecția diplomatică

 

În cadrul Adunării Generale a O.N.U, problema drepturilor străinilor a făcut obiect unei „Declaraţii asupra drepturilor omului ale persoanelor care nu sunt cetăţeni ai ţării în care trăiesc”, adaptată printr-o rezoluţie pe data de 13 decembrie 1985.

Anumite aspecte cu privire la nediscriminarea străinilor fuseseră cuprinse anterior prin analogie, în convenţia de la Geneva privitoare la statutul refugiaţilor din iulie 1951. „Declaraţia asupra drepturilor omului ale persoanelor care nu sunt cetăţeni ai ţării în care trăiesc”, prevede în primul rând, că acest document nu legitimează intrarea ilegală într-un stat de către un străin.

Statele sunt obligate să respecte străinului calitatea sa de cetăţean al altui stat şi să nu aducă vreo atingere obligaţiei străinului de fidelitate faţă de statul de origine. Străinului nu i se poate pretinde să îndeplinească serviciul militar, în cadrul forţelor armate ale statului pe al cărui teritoriu se află[1] De asemenea nu trebuie să i se ceară străinului să acţioneze împotriva intereselor ţării sale[2]. Străinilor li se acordă protecţie diplomatică sau consulară din partea statului de origine.

Această protecţie este un drept al statului, prevăzut în cadrul Convenţiilor de la Viena privitoare la relaţiile diplomatice din anul 1961 şi cea cu referire la relaţiile consulare, din anul 1963.

Protecţia diplomatică acordată de un stat naţionalului său aflat în străinătate se exercită cu respectarea legilor interne ale statului străin şi după ce străinul, atins în drepturile sale, a epuizat căile legale, din statul pe teritoriul căruia se află. O altă cerinţă este aceea că statul pe a cărei teritoriu urmează să fie exercitată protecţia diplomatică a terţului, să fie de acord cu acest lucru.[3]

O formă de protecţie apare în cadrul răspunderii statelor. Statul originar al străinului care a suferit daune pe teritoriul unui stat străin poate cere acestuia din urmă repararea prejudiciului cauzat naţionalului său doar după ce acesta a epuizat toate recursurile interne.

Dar protecţia cetăţeanului străin nu trebuie să fie transformată într-un pretext pentru o intervenţie în treburile interne ale celuilalt stat, ea nu trebuie să împiedice nici îndeplinirea obligaţiilor care revin cetăţenilor străini potrivit legilor interne ale statului pe al cărui teritoriu se află sau să-i provoace la săvârşirea unor acte de natură a aduce vreo atingere intereselor acelui stat. Astfel protecţia naţionalilor unui stat, care se află pe teritoriul altui stat, trebuie exercitată cu respectarea suveranităţii statului străin şi a legislaţiei sale.

Astfel, protecţia diplomatică reprezintă protecţia pe care un stat o acordă cetăţenilor săi aflaţi pe teritoriul unui alt stat, în scopul de a proteja interesele acestora în raporturile cu autorităţile locale. Autoritatea statului se exercită asupra propriilor cetăţeni şi în afara teritoriului naţional, în baza legăturii juridice permanente ce se stabileşte între stat şi resortizanţii săi. Statul poate să le impună anumite obligaţii decurgând din legislaţia sa naţională, cum ar fi obligarea cetăţenilor de a presta serviciul militar şi totodată statul are dreptul să inculpe şi să condamne o persoană chiar în contumacie, însă nu poate să efectueze acte de urmărire penală şi arestare pe teritoriul unui alt stat, decât dacă între state există un tratat, care să permită aceasta. Finalitatea protecţiei diplomatice constă în supravegherea situaţiei cetăţenilor unui stat pentru ca statul străin pe teritoriul căruia se află, să le asigure un standard minim de drept.



[1] Regula este prevăzută de tratatul germano-danez din 28 octombrie 1926 sau de către Convenția asupra condițiilor străinilor de la Havana din 20 februarie 1928.

[2] Tratatul sovieto-iranian din 27 august 1935 art.2.

[3] În baza acestei reguli România, a exercitat protecție diplomatică și pentru cetățenii R.P.Chineze din Indonezia, în anul 1967 și în următorii ani.

Tagged with: , , ,