Lucrare de licență: Principiile fundamentale ale dreptului muncii

Cuprinsul lucrării de licență Principiile fundamentale ale dreptului muncii

INTRODUCERE 3
CAPITOLUL I. DREPTUL MUNCII. NOŢIUNI GENERALE 5
1.1. Definiţia şi obiectul dreptului muncii 5
1.2. Trăsături caracteristice ale raporturilor juridice de muncă 12
1.3. Izvoarele dreptului muncii 12
CAPITOLUL II. PRINCIPII FUNDAMENTALE ALE DREPTULUI MUNCII 19
2.1. Aspecte generale 19
2.2. Neîngrădirea dreptului la muncă şi libertatea muncii 20
2.3. Interzicerea muncii forţate 22
2.4. Egalitatea de tratament 24
2.5. Protecţia salariaţilor 32
2.6. Libertatea de asociere. Dreptul la grevă 39
2.7. Consensualismul, buna-credinţă, informarea, consultarea 42
2.8. Libertatea muncii în străinătate 44
CAPITOLUL III. JURISPRUDENŢĂ RELEVANTĂ 45
3.1. Jurisprudenţă națională 45
3.2. Jurisprudenţă CEJ 63
CONCLUZII ȘI PROPUNERI 67
BIBLIOGRAFIE 69

 

Extras din lucrarea de diplomă Principiile fundamentale ale dreptului muncii

Raporturile juridice de muncă, fie ele individuale sau colective, au caracter consensual (solo consensu), deoarece ele depind exclusiv de voinţa părţilor; manifestarea lor de voinţă este suficientă şi determinantă în naşterea acestor raporturi.

Şi derularea lor stă sub semnul consensualităţii, din moment ce – conform art. 8 alin. 2 din Codul muncii – participanţii la raporturile juridice de muncă se vor informa şi consulta reciproc, pe toată durata existenţei acestora.

Anterior încheierii sau modificării contractului individual de muncă, angajatorul are obligaţia de a informa persoana care solicită angajarea ori, după caz, salariatul cu privire la cauzele generale pe care intenţionează să le înscrie în contract ori să le modifice[1]. Tot astfel, are obligaţia, pe parcursul executării contractului să informeze salariaţii asupra condiţiilor de muncă şi asupra elementelor care privesc desfăşurarea relaţiilor de muncă[2].

La rândul lor, salariaţii au obligaţia de fidelitate faţă de angajator şi pe cea de a respecta secretul de serviciu[3] etc.

Ca regulă, contractul individual de muncă poate fi modificat numai prin acordul părţilor[4].

Buna credinţă înseamnă, în esenţă, exercitarea drepturilor şi îndeplinirea obligaţiilor în consens cu valorile morale, respectiv cu loialitate, cu prudenţă, cu respectarea ordinii de drept, fără acţiuni intempestive, potrivnice caracterului temperat, raţional, al conduitei subiec­telor de drept[5].

Opusul bunei-credinţe îl constituie reaua-credinţă. Acolo unde încetează buna-credinţă se pătrunde în zona relei-credinţe, adică, după caz, a abuzului de drept[6], a fraudei la lege sau a dolului ori violenţei.

Referitor la informarea și consultarea angajaților legiuitorul a reglementat ca fiind contravenție nerespectarea acestui principiu al dreptului muncii



[1] A se vedea art. 17 din Codul muncii.

[2] Art. 40 alin. 2 lit. a din Codul muncii.

[3] Art. 39 alin. 2 lit. d şi f din Codul muncii.

[4] Art. 41 din Codul muncii.

[5] Ion Traian Ştefănescu, Tratat teoretic şi practic de dreptul muncii, p. 52-53.

 

[6] Costel Gîlcă, Abuzul de drept in relaţiile de muncă, în „Revista română de dreptul muncii” nr. 4/2006, p. 37 – 63.

Tagged with: , , ,