Lucrare de licență: Patrimoniul autorităților administrative centrale

Cuprinsului lucrării de licență Patrimoniul autorităților administrative centrale

INTRODUCERE 3
CAPITOLUL I. NOŢIUNEA DE PROPRIETATE ȘI DOMENIU PUBLIC POTRIVIT CONSTITUŢIEI ROMÂNIEI DIN 1991, REVIZUITĂ ŞI REPUBLICATĂ 6
1.1. Aspecte generale 6
1.2. Repere în determinarea statutului constituţional general al proprietăţii 9
1.3. Regimul constituţional al proprietăţii publice. Relaţia domeniu public – proprietate publică 14
1.3.1. Scara domenialităţii publice 15
1.3.2. Reglementarea proprietăţii publice potrivit noului Cod civil 17
1.4. Definiţia şi trăsăturile domeniului public 32
1.4.1. Definiţia domeniului public 32
1.4.2. Trăsăturile domeniului public 32
CAPITOLUL II. MODALITĂŢI DE PUNERE ÎN VALOARE A DOMENIULUI PUBLIC 35
2.1. Modalităţi constituţionale de punere în valoare a bunurilor domeniului public 35
2.2. Contractul de concesiune publică 37
2.2.1. Concesiunea bunurilor proprietate publică 37
2.2.2. Concesiunea de servicii şi lucrări 43
2.3. Administrarea, închirierea şi darea în folosinţă gratuită a bunurilor domeniului public 49
2.4. Lucrările publice de interes naţional şi local 53
CAPITOLUL III. REGIMUL JURIDIC APLICABIL DOMENIULUI PUBLIC 55
3.1. Generalităţi 55
3.2. Principii 55
CAPITOLUL IV. CIRCULAŢIA BUNURILOR DIN DOMENIUL PRIVAT ÎN DOMENIUL PUBLIC ŞI INVERS. STUDIU DE CAZ 59
CONCLUZII 68
BIBLIOGRAFIE 70

Extras din lucrarea de diplomă Patrimoniul autorităților administrative centrale

 

În istoria omenirii, proprietatea a jucat un rol deosebit de important, iar verbul „a avea” evocă pornirea instinctuală a omului şi legătura indisolubilă a individului dintre acesta şi proprietate.[1] În toate statele au existat concepte specifice care să evoce aceste realităţi juridice şi economice. În ţara noastră, regăsim termenii de bun public, proprietate obştească, proprietatea obştei săteşti, domeniu public. Cele două Regulamente Organice, al Valahiei şi al Moldovei au şi meritul de a fi primele acte juridice care consacră termenul de domeniu public într-o accepţiune apropiată celei actuale[2]. Astfel, în capitolul consacrat „finanţelor” din cele două Regulamente Organice regăsim menţionate, ca surse de venit, şi domeniile statului. Tot aici este recunoscută ideea de uz public, precum şi distincţia între târguri publice şi târguri private.

O etapă distinctă în fundamentarea legislativă a conceptului de domeniu public este reprezentată de legiuirile adoptate de domnitorul Alexandru Ioan Cuza, dintre care menţionăm Legea pentru înfiinţarea consiliilor judeţene nr. 396/1864, Legea pentru regularea proprietăţii rurale din 1864 şi Legea nr. 1378/1864 pentru expropriaţiune pentru cauză de utilitate publică[3]. Prin aceste reglementări nu numai că se fundamentează noţiunea de domeniu public; dar se identifică şi bunurile care aparţin domeniului public judeţean, separat de cele care constituie domeniul comunal, precum şi regimul juridic al expropriaţiunii pentru cauză de utilitate publică. Prin Legea de secularizare a averilor mănăstireşti din 1863 s-a declarat că toate averile mănăstireşti din România sunt şi rămân averi ale statului, alcătuindu-se astfel domeniul privat al acestuia[4].

Codul civil din 1864, deşi consacră noţiunea de domeniu public şi dependinţele acesteia, nu reuşeşte o clarificare conceptuală, el limitându-se să preia dispoziţii ale Codului Civil francez din 1804. Tot în 1864 se instituie Domeniul Coroanei, în care sunt incluse anumite bunuri imobiliare, asupra cărora Coroana avea un drept de folosinţă, tară să fie obligată să plătească vreo cauţiune sau impozit către stat, iar imobilele care compuneau acest domeniu erau declarate inalienabile şi imprescriptibile

In epoca modernă, constituţiile statelor modeme, inclusiv Constituţia României din 1866, au declarat proprietatea, de orice natură, sacră şi inviolabilă. Constituţiile României din 1866, 1923 şi 1938 aveau să conţină reglementări exprese sau implicite privind proprietatea cu cele două componente ale sale, proprietate publică şi proprietate privată, cât şi pe cea de domeniu public, precum şi regimul exproprierii pentru cauză de utilitate publică. In ţările democratice ale lumii, au fost consacrate garanţii pentru prevenirea abuzurilor la care poate fi supus dreptul de proprietate, cu ocazia exproprierilor. Astfel, încă din 1789, odată cu adoptarea Declaraţiei franceze a drepturilor omului şi cetăţeanului s-a discutat despre pericolul producerii unor exagerări şi chiar abuzuri cu ocazia exproprierilor, iar unul dintre deputaţi a cerut chiar înlocuirea sintagmei utilitate publică prin necesitate publică, pentru a accentua că dacă există sau nu utilitate publică se poate controla numai de legiuitor, apoi şi de judecător, dacă se justifică prin interes general, spre a restrânge, în acest fel, la maximum exproprierea de deposedare nejustificată şi de abuzuri[5].

În perioada regimului totalitar, ideea de proprietate publică este considerată incompatibilă cu specificul acestui regim, ceea ce face ca ea să fie căzută în desuetudine, însă în realitate instituţia nu a dispărut, ea fiind înlocuită cu proprietatea socialistă a întregului popor, care poate fi considerată o formă specifică de regăsire a ideii de domenialitate publică în regimul totalitar[6]. În această perioadă, autorităţile nu doar au îngrădit dreptul de proprietate prin nenumărate restricţii ale exerciţiului său, dar l-au şi suprimat prin naţionalizare, adică prin expropriere forţată, fără despăgubiri, secolul XX caracterizându-se printr-o tragică limitare a unuia dintre cele mai vechi şi mai importante drepturi fundamentale ale omului, respectiv dreptul de proprietate[7].



[1] E. Aramă, G. Coca, Dreptul de proprietate și interesul general: configurarea unor reguli privind compatibilizarea lor, în RDP nr. 1/2008, p. 58

[2] D. A. Tofan, Drept administrativ, vol. II, Ed. ALL Beck, Bucureşti, 2004, p. 101.

[3] V. Vedinaș. A.S. Ciobanu, Reguli de protecție domenială aplicabile unor bunuri private, ed. Lumina Lex, București, 2001, p. 124.

[4] Ibidem.

[5] E. Aramă, G. Coca, art. cit., p. 59.

[6] A. Iorgovan, Tratat de drept administrativ,vol. I, ediția a 4-a, ed. All Beck, București, 2005, p. 157.

[7] E. Aramă, G. Coca, art. cit., p. 59.

Tagged with: , , ,