Lucrare de licență: Parlamentul României în perioada antebelică

Cuprinsul lucrării de licență Parlamentul României în perioada antebelică

INTRODUCERE 2
CAPITOLUL I. TEORIA GENERALĂ A PARLAMENTULUI 5
1.1. Scurt istoric al Parlamentului 5
1.2. Parlamentul – organul reprezentativ suprem al poporului român şi unica autoritate legiuitoare a ţării 8
1.3. Parlamentul şi principiul separaţiei puterilor în stat 10
1.3.1. Separaţia puterilor – definiţie, necesitate, începuturi, evoluţie 10
1.3.2. Principiul separaţiei puterilor în democraţiile moderne 16
1.4. Structura Parlamentului 19
1.5. Organizarea Parlamentului 21
1.6. Actele Parlamentului 26
CAPITOLUL II. PARLAMENTUL ROMÂNIEI SUB REGIMUL JURIDIC AL REGULAMENTELOR ORGANICE 30
2.1. Aspecte generale 30
2.2. Caracteristicile Regulamentelor Organice 31
2.3. Parlamentul sub regimul juridic al Regulamentelor Organice 32
2.4. Relația dintre Parlament și celelalte autorități ale administrației publice centrale 34
CAPITOLUL III. PARLAMENTUL ROMÂNIEI -REGIMUL JURIC AL CONSTITUȚIILOR DIN 1866, 1923, 1938 37
3.1. Constituția din 1866. Instaurarea monarhiei constituționale parlamentare 37
3.2. Constituția din 1922. Parlamentul în perioada interbelică 42
3.3. Constituția din anul 1938. Apusul regimului parlamentar 46
CAPITOLUL IV . STUDIU DE CAZ. DEOSEBIRI ÎNTRE CONSTITUȚIILE DIN 1866, 1923, 1938 49
CONCLUZII 55
BIBLIOGRAFIE 57

 

Extras din lucrare de diplomă Parlamentul României în perioada antebelică

Formarea şi consolidarea naţiunilor europene în secolul al XIX- lea a impus Parlamentul ca instituţie fundamentală a statelor naţionale, inclusiv în Ţările Române.

Parlamentul modern al României a rezultat dintr-un proces evolutiv general aparţinând mijlocului secolului al XIX-lea şi s-a încadrat acestuia, dar acest proces s-a întemeiat şi pe rădăcini interne. Domnii au deţinut timp de veacuri puterea absolută, cuprinzând toate domeniile vieţii sociale. Domnul era, între altele, singurul legiuitor, dar această prerogativă se exercita după ce, în prealabil, avea loc o consultare a Sfatului Domnesc şi – când se impunea – a unor adunări de stări cu o reprezentativitate mai largă.

Adunările de stări nu erau permanente, dar , cu toate acestea, ele îmbrăcau un caracter reprezentativ, fie şi limitat la unele categorii sociale, deşi în unele cazuri se vorbea de „sfat cu toată ţara” sau de „adunare a toată ţara”, de obicei domnul recurgea la „sfatul de obşte” prin care se subînţelegea participarea unor reprezentaţi ai boierilor şi ai clerului. Marea Adunare a Ţării, la care participau şi reprezentanţi ai orăşenilor sau ai ţăranilor liberi, era convocată de domn în împrejurări de însemnătate majoră, când domnul simţea nevoia unei susţineri generale.[1]

În Transilvania, inclusă regatului ungar, aveau loc adunări într-un comitat sau în mai multe sub denumirea de congregaţii sau adunări ale naţiunilor privilegiate – secui, saşi, maghiari -, dar cu mult mai importantă a fost Dieta sau congregaţia generalis trium pactium, care a funcţionat în Transilvania şi care a dobândit strălucire mai ales în perioada Principatului . Spre deosebire de adunarea de stări din Moldova sau Ţara Românească, dieta avea o activitate multiformă, ea ocupându-se de o problematică variată şi mai ales dezvoltând o activitate de legiferare, care s-a reflectat în 1653 în Approbatae Constitutiones Regni Transilvaniae et Partium Hungariae eidem annescarium, în care au fost strânse şi sistematizate legile adoptate. În 1669 a apărut o a doua culegere intitulată Compilatae Constitutiones Regni Transilvaniae at Partium Hungariae eidem annescarium.

Dieta nu cuprindea un număr fix de membri. Nucleul ei era format din consilieri principari, care ocupau un loc în dietă în virtutea funcţiei pe care o exercitau. Urmau magnaţii şi nobilii, prelaţii, funcţionari înalţi ai judeţelor şi scaunelor – ordo senotorius – dar şi cetăţeni – ordo civicus -, reprezentanţii oraşelor libere şi taxaliste, printre ultimii marcându-se şi prezenţa unor elemente burgheze.

Pe de altă parte, în opinia unor autori, dezvoltarea constituţională a României moderne a parcurs etapele şi procesele semnificative ale formării principiului reprezentării voinţei suverane a poporului, ca unul dintre principiile fundamentale de organizare politică a unei societăţi. Aceste etape şi procese au purtat pecetea epocii, a condiţiilor social-istorice de dezvoltare a poporului român, a aspiraţiilor sale de libertate şi de acces la conducere. Totodată, formarea şi victoria principiului reprezentării, în prima jumătate a secolului al XIX-lea, au reflectat în parte raporturile Principatelor Româneşti cu Imperiul Otoman, precum şi cu celelalte mari puteri europene, în primul rând cu Rusia. [2]

Faptul că regimul parlamentar a fost instituţionalizat mai întâi în instrumente internaţionale nu a afectat substanţial natura acestuia. Dar, apreciem că altfel s-ar fi obiectivat principiul reprezentării poporului într-un Parlament ale cărui reguli de organizare şi funcţionare ar fi fost de provenienţă exclusiv românească, însă acest lucru nu era posibil pentru Principatele Române la începutul secolului al XIX-lea. Oricum, aşa cum sublinia pe drept cuvânt profesorul Tudor Drăganu, introducerea regimului parlamentar în ţara noastră, deşi afectată prin unele abateri de la modelul clasic, a reprezentat în condiţiile societăţii româneşti din prima jumătate a secolului al XIX-lea şi primele patru decenii ale secolului XX un hotărât progres în raport cu mecanismele de guvernare autocrate din trecut.

Ca şi în celelalte ţări europene, în România, Parlamentul este o creaţie a dezvoltării sociale, rezultatul luptelor duse de exponenţi ai noii clase sociale, în plină afirmare, burghezia – împotriva puterii autocrate a şefului statului. Spre deosebire însă de procesul de creare a parlamentelor în Europa centrală, crearea Parlamentului în Principatele Române a răspuns şi unei nevoi de emancipare a naţiunii române faţă de dominaţia ilegitimă a Imperiului Otoman[3].



[1]     E. Focşeneanu, Istoria constituţională a României 1859-1991, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1992, pp. 55-70;

[2]   A se vedea C.Ionescu, Tratat de drept constituţional contemporan, Editura ALL BECK, Bucureşti, 2003, pag.613.

[3] E. Focşeneanu, Istoria constituţională a României 1859-1991, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1992, pp. 55-70;

Tagged with: , , , ,