Lucrare de licență: Ordinea juridică comunitară

Cuprinsul lucrării de licență Ordinea juridică comunitară

CAPITOLUL I. DELIMITĂRI CONCEPTUALE 3
1.1. Uniunea Europeană. Scurt istoric 4
1.2. Definirea ordinii juridice a Comunităților Europene 5
CAPITOLUL II. PARTICULARITĂŢI ÎN ELABORAREA NORMELOR APARŢINÂND ORDINII JURIDICE A U.E. 7
Elaborarea tradiţională a dreptului primar 8
2.2. Elaborarea specifică a normelor de drept care provin din angajamentele externe ale statelor membre 11
Elaborarea specifică a izvoarelor complementare ale dreptului comunitar. 12
Elaborarea specifică a izvoarelor derivate ale dreptului comunitar. 15
Particularităţile creării principiilor generale de drept specifice dreptului comunitar 24
Particularităţi revelate de jurisprudenţă CJCE funcţia normativă a jurisprudenţei 27
CAPITOLUL III. APLICABILITATEA IMEDIATĂ A DREPTULUI COMUNITAR 30
3.1. Specificitatea ordinii juridice comunitare 30
3.2. Principiul aplicării imediate 32
3.3. Aplicabilitatea imediată a diferitelor izvoare de drept comunitar 34
CAPITOLUL IV: EFECTUL DIRECT AL DREPTULUI COMUNITAR 38
4.1. Invocabilitatea dreptului comunitar de către resortisanţi 38
4.2. Efect direct necondiţionat şi nerestrâns 38
4.3. Efect direct condiţionat şi nerestrâns 39
4.4. Efect direct condiţionat şi restrâns 42
4.5. Invocabilitatea în afara teoriei efectului direct 49
CAPITOLUL V. PRINCIPIUL APLICĂRII PRIORITARE 52
5.1. Principiul aplicării prioritare 52
5.2. Excepţia angajamentelor internaţionale ale statelor membre anterioare tratatelor constitutive. 54
5.3. Consecinţe: Respectarea principiului 54
5.4. Dificultăţile de aplicare a principiului aplicării prioritare 61
CAPITOLUL VI. PARTICULARITĂŢI RELEVATE ÎN EXECUTAREA NORMELOR COMUNITARE 67
6.1. Rolul statelor membre 67
6.2. Executarea normativă. 69
6.3. Executarea administrativă. 70
6.4. Executarea represivă 70
6.5. Executarea jurisdicţională 71
CAPITOLUL VII: CONCLUZII ASUPRA PARTICULARITĂŢILOR ORDINII JURIDICE A COMUNITĂŢILOR EUROPENE: CORELAŢIA NORMELOR COMUNITARE CU NORMELE NAŢIONALE 73
BIBLIOGRAFIE 81

Introducerea lucrării de licență Ordinea juridică comunitară

În 1951 a fost semnat Tratatul de la Paris, tratat care a pus bazele Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului (CECO). Această organizație includea șase țări: Franţa, Germania, Italia, Olanda, Belgia şi Luxemburg. CECO se deosebea de alte organizaţii internaţionale existente la acel moment, prin caracterul supranaţional al acestei Comunităţi, reprezentat de transferul de competenţe către o instituţie suprastatală (Înaltă Autoritate) responsabilă cu luarea de decizii, independent de consensul Statelor Semnatare.
În aceeași perioadă a existat o altă inițiativă sectorială eșuată însă. Este vorba de demersurile de înființare a unei Comunităţi Europene de Apărare (CEA). Motivul eșecului acestei inițiative a fost refuzul Parlamentului Franței de a ratifica Tratatul aferent – semnat în 1952.
În anul 1955 a avut loc Conferința de la Messina. În cadrul acestei conferințe, statele membre ale CECO au hotărât înființarea unei uniuni economice care se baza pe o piață comună. De asemenea, s-a luat o decizie în sensul înființării unei organizații pentru energia atomică. În acest sens a fost creată o comisie de experţi condusă de Paul–Henry Spaak, ministrul belgian al afacerilor externe. Proiectele elaborate de această comisie au fost semnate în anul 1957 înființându-se astfel Comunitatea Economică Europeană (CEE) şi tratatul Comunităţii Europene pentru Energie Atomică (EURATOM).
Astfel, după o primă experiență reușită, concretizată în Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului, Comunitatea Economică Europeană a constituit un exemplu de organizaţie supranaţională – adică o „organizaţie creată prin transferul de suveranitate de la statele membre la Comunitate” . De fapt, acest transfer de suveranitate este o delegare – de la membrii fondatori ai Comunităţii către anumite instituţii comune – a puterii de decizie asupra unor aspecte comune, conform principiilor democraţiei şi statului de drept. În acest scop au fost create mecanisme de decizie şi un cadru instituţional complex, capabile să asigure reprezentarea intereselor guvernelor statelor membre, a interesului general al Comunităţii, precum şi a intereselor cetăţenilor europeni.
S-au pus astfel bazele Tratatului de la Roma, semnat în anul 1957 şi intrat în vigoare la la începutul anului 1958, în care era specificată crearea unei „pieţe comune” şi se stabilea un grafic al politicilor economice ale statelor membre, „ca mijloace de realizare a unei extinderi continue şi echilibrate, a unei creşteri accelerate a standardelor de viaţă şi a unor relaţii mai strânse între statele semnatare” .
Înființarea pieței comune nu a însemnat doar eliminarea tuturor barierelor existente în calea liberei circulaţii a bunurilor şi stabilirea unei taxe vamale unice (uniunea vamală). Piaţa comună a însemnat şi liberalizarea altor sectoare. Un exemplu în acest sens este libera circulație a persoanelor, serviciilor şi capitalului şi stabilirea unor politici comune în domenii strategice (agricultură, comerţ, transport şi concurenţă) pentru crearea unor condiţii omogene în vederea creşterii performanţei activităţilor economice.
După o serie de tratate și acorduri s-a ajuns ca în 1968 Comunitatea Economică Europeană să aibă o piaţă agricolă comună și o uniune vamală complet funcțională. Începând cu 1950, gradul de integrare europeană a crescut progresiv, atât din punct de vedere geografic – prin aderări succesive – cât şi din punctul de vedere al dezvoltării de politici şi structuri instituţionale comune. Astfel, pornind de la o comunitate economică cu şase membri, în momentul de faţă s-a ajuns la o uniune politică a 27 de ţări (cu negocieri în plină desfăşurare pentru admiterea de noi membri ) cu posibilitatea adoptării în viitorul apropiat al unei Constituţii comune.

Tagged with: , ,