Lucrare de licență: Instituții cu atribuții în protejarea mediului

Cuprinsul lucrării de licență Instituții cu atribuții în protejarea mediului

INTRODUCERE 3
CAPITOLUL I. SCURT ISTORIC AL DREPTULUI MEDIULUI ÎN ROMÂNIA 6
1.1. Reguli privind natura în vechiul drept românesc 6
1.2. Perioada modernă 8
1.3. Apariția legislației privind conservarea naturii 10
1.4. Perioada 1950-1989 12
1.5. Tranziția legislativă și implicațiile ei 15
1.6. Dezvoltarea dreptului mediului în perspectiva aderării României la UE 20
CAPITOLUL II. IMPACTUL INSTITUȚIONALIZĂRII POLITICILOR MEDIULUI ASUPRA STRUCTURILOR ADMINISTRATIVE 24
2.1. Organismele autonome 24
2.2. Ministerul mediului 26
2.3. Organisme interministeriale având răspunderi în domeniu 29
2.4. Autoritățile locale si rolul lor juridic în înfăptuirea politicii ecologice 30
CAPITOLUL III. INSTITUȚIILE MEDIULUI DIN ROMÂNIA 31
3.1. Notiuni introductive 31
3.2. Instituțiile mediului după prăbușirea regimului comunist 35
3.2.1. Evoluţia instituţiilor mediului în perioada tranziţiei 35
3.2.2. Unităţi aflate în subordinea MMSC 42
3.3. Organisme consultative 44
3.4. Structuri pentru probleme ecologice globale 45
3.5. Alte structuri 48
CONCLUZII 51
BIBLIOGRAFIE 54

 

Extras din lucrarea de diplomă Instituții cu atribuții în protejarea mediului

După cel de-al doilea război mondial, preocupările în materie s-au pus în alţi termeni. Problemele generale ale conservării naturii din această perioadă s-au realizat în condiţiile dezvoltării economico-sociale planificate şi ale regimului politic totalitar.[1]

Primul act normativ de acest gen îl constituie Decretul nr. 237 din octombrie 1950, privind ocrotirea naturii, însoţit de un Regulament de aplicare, aprobat prin H.C.M. nr. 518 din 1954. Ocrotirea naturii era considerată o problemă de stat. Comisia pentru ocrotirea naturii este reorganizată şi plasată sub autoritatea Academiei. La nivel local, administrarea monumentelor naturii a fost încredinţată primăriilor competente teritorial. În locul fostelor comisii regionale din anii 1930, au fost create subcomisii, pe lângă filialele Academiei, la Cluj (1955), Iaşi (1956) şi pe lângă baza de cercetări ştiinţifice din Timişoara (1959). În plus, au fost înfiinţate comisii regionale de îndrumare pentru ocrotirea naturii şi conservarea genofondului, având scopul de a ţine o legătură permanentă între Comisia pentru Ocrotirea Monumentelor Naturii şi structurile politico-administrative regionale şi a le sprijini în această privinţă.[2]

Mai mult decât atât, H.C.M. nr. 518/1954 abilita instanţele administrativ teritoriale să adopte, la propunerea Comisiei pentru Ocrotirea Monumentelor Naturii, măsuri provizorii în direcţia ocrotirii faunei, florei, depozitelor fosiliere, peşterilor ş.a. aflate pe teritoriile propuse spre a dobândi calitatea de monument al naturii şi să prevină executarea oricăror lucrări care ar prejudicia integritatea acestor obiective.

Reglementările juridice se diversifică, dar reflectă aceeaşi concepţie limitată la ocrotirea naturii, mai ales în sensul conservării eşantioanelor reprezentative.

Într-o primă fază, s-a conturat astfel, un corpus juridic care a încercat ca, pornind de la o reglementare cu caracter mai general referitoare la ocrotirea naturii, să ofere reglementări specifice pentru diferiţi factori naturali de mediu: protecţia resurselor de apă potabilă (Decretul nr. 958/1967), gospodărirea apelor (Legea din 1972) sau creaţi prin activităţi umane (H.C.M. nr. 969/1967 privind amplasarea şi proiectarea întreprinderilor industriale şi a celor zootehnice, Decretul nr. 974/1965 privind inspecţia sanitară de stat).



[1] Ernest Lupan, op.cit., p. 162

[2] Duțu Mircea, op.cit., p. 73.

Tagged with: , , , , ,