Lucrare de licență: Înființarea persoanei juridice

Cuprinsul lucrării de licență Înființarea persoanei juridice

Înființarea persoanei juridice

INTRODUCERE 3
CAPITOLUL I. PERSOANA JURIDICĂ. GENERALITĂȚI 5
1.1. Premisele personalităţii juridice 5
1.2. Înfiinţarea persoanei juridice 12
1.3. Efectele personalităţii juridice 15
1.4. Nulitatea persoanei juridice 26
CAPITOLUL II. ASPЕCTЕ RЕZULTATЕ DIN ÎNFIINȚARЕA PЕRSOANЕI JURIDICЕ 31
2.1. Capacitatеa civilă a pеrsoanеi juridicе 31
2.2. Funcţionarea persoanei juridice 42
2.3. Participarea persoanei juridice la circuitul civil 53
2.4. Răspunderea membrilor organelor persoanei juridice 56
CAPITOLUL III. ASPЕCTЕ PRACTICЕ ALЕ MODULUI DЕ ÎNFIINȚARЕ A PЕRSOANЕI JURIDICЕ. JURISPRUDЕNȚĂ 61
3.1. Speța 1. Acordare personalitate juridică 61
3.2. Speța 2. Înregistrare, autorizare societate nou înfiinţată 64
CONCLUZII 68
BIBLIOGRAFIЕ 70

 

Introducerea lucrării de licență Înființarea persoanei juridice

Apariţia persoanelor juridice, cunoscute şi sub denumirea de persoane morale, a fost impusă de necesitatea unirii eforturilor mai multor persoane fizice pentru realizarea unui scop comun.[1] Cunoscut fiind principiul conform căruia nu poate exista un patrimoniu fără titular, ar fi fost imposibilă afec­tarea de către asociaţi a unor părţi din patrimoniile proprii pentru realizarea scopului comun propus. Bunurile respective ar fi urmat să rămână în patrimoniile proprii ale fiecăruia dintre asociaţi, continuând să constituie obiectul gajului general al creditorilor chirografari şi să fie transmise la deces moştenitorilor.

A apărut astfel necesitatea recunoaşterii calităţii de subiect de drept a asocierii de persoane fizice, înzestrată cu o voinţă proprie, care să fie titularul unui patrimoniu propriu, distinct de cel al membrilor şi care serveşte realizării unui scop comun. Persoana juridică răspunde acestor deziderate.[2]

Deşi legea foloseşte frecvent noţiunea de persoană juridică ea nu o şi defineşte. Această omisiune a dat naştere unui efort doctrinar de elaborare a unei definiţii a persoanei juridice, pe baza vechii reglementări conţinute de Decretul nr. 31/1954.

Astfel, pentru profesorul C. Stătescu persoana juridică este „un colectiv de oameni având o structură organizatorică bine determinată, dispunând de independenţă patrimonială şi care urmăreşte realizarea unui scop în acord cu inte­resele obşteşti.”[3]

La rândul său profesorul Gh. Beleiu a elaborat următoarea definiţie: „persoana juridică este subiectul colectiv de drept, adică un colectiv de oameni care întrunind condiţiile cerute de lege, este titular de drepturi subiective şi obligaţii civile”.[4]

Nici noul Cod civil nu defineşte persoana juridică, dar reglementările sale oferă suficiente elemente pentru elaborarea unei definiţii. Esenţiale sub acest aspect sunt prevederile art. 187, potrivit cărora elementele constitutive ale oricărei persoane juridice sunt o organizare de sine stătătoare şi un patrimoniu propriu, afectat realizării unui anumit scop licit şi moral, în acord cu interesul general şi cele ale art. 188, care arată că sunt persoane juridice entităţile prevăzute de lege, precum şi orice alte organizaţii legal înfiinţate (s.n. – E.C.) care, deşi nu sunt declarate de lege persoane juridice, îndeplinesc toate condiţiile prevăzute la articolul precedent.

Reţinem din prevederile legale citate că elementele constitutive ale oricărei persoane juridice sunt următoarele: o organizare de sine stătătoare, un patrimoniu propriu şi un scop propriu. Arătând că persoana juridică este o organizaţie, legea evocă şi faptul că aceasta este un colectiv de oameni.

Pe de altă parte, art. 193 alin. (1) NCC dispune că persoana juridică participă în nume propriu la circuitul civil şi răspunde pentru obligaţiile asumate cu bunurile proprii, afară de cazul în care prin lege s-ar dispune altfel, ceea ce înseamnă ca ea poate fi titulara unor drepturi şi obligaţii civile. Drepturi şi obligaţii civile nu pot avea însă decât subiectele de drept civil, ceea ce înseamnă că persoana juridică este un asemenea subiect. Existenţa unei organizări de sine stătătoare evocă faptul că persoana juridică reuneşte mai mulţi membri, care sunt subiecte distincte de drept, deci este un subiect colectiv de drept civil.



[1]     Pentru o succintă prezentare a evoluţiei istorice a subiectelor colective de drept, începând cu dreptul roman, a se vedea E. Poenaru,Drept civil. Teorie generală. Persoanele, ed. All Beck, București, 2002, p. 375-376. în ce priveşte noţiunea de persoană juridică în dreptul civil român a se vedea M. D. Bocşan, Observaţii privind conceptul de persoană juridică, Juridica nr. 3/2001, p. 125-127. •

[2]     În efortul doctrinar de explicare a fundamentului persoanei juridice au şi fost elaborate „teoria proprietăţii colective” şi „teoria patrimoniului de afectaţiune”, care pun accentul pe acest element constitutiv al subiectului colectiv de drept. Teoriile elaborate în această materie, începând cu „teoria ficţiunii” (persoana juridică este o creaţie artificială a legiuitorului, care are menirea să le permită oamenilor, singurii care pot avea calitatea de persoane, să-şi reali­zeze unele scopuri comune) şi terminând cu „teoria voinţei colective” (la baza personalităţii juridice se află unitatea colectivă, iar aceasta permite ca actele de voinţă ale colectivităţii, care sunt acte de voinţă ale indivizilor în lumea fizică, să devină acte colective în lumea dreptului) sunt însă mult mai numeroase. Pentru prezentarea acestor teorii a se vedea Y. Eminescu, în Subiectele colective de drept în România, Ed. Academiei, Bucureşti, 1981, p. 15-23; Gh. Beleiu, Drept civil. Persoanele, Drept civil. Persoanele, 1982, p. 427-431; Veronica Stoica, P. Truşcă, Consideraţii teoretice privitoare la fundamentul juridic al persoanei juridice, R.D.C. nr. 7-8/1999, p. 130-135; Gh. Beleiu, Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, ed. Universul Juridic, București, 2007, p. 437; E. Poenaru, op. cit., p. 376-378; O. Ungureanu, C. Jugastru, Drept civil. Persoanele, ed. a II-a revăzută, ed. Hamangiu, București, 2007, p. 272-276.

[3]     C. Stătescu, Drept civil. Persoana fizică. Persoana juridică. Drepturile reale, Universitatea București, 1988, p. 365.

[4]     Gh. Beleiu, Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, op. cit., p. 436.

Tagged with: , , , ,