Lucrare de licență: Compentența în procesul civil. Compentența materială

Introducerea lucrării de diplomă

 

Spectaculoasa resurecţie a statului de drept, marcând trecerea de la „dreptul statului” la „statul dreptului”, subordonarea deci a statului faţă de drept, redimensionează una dintre funcţiile statului – aplicarea dreptului. Printr-un original circuit feed-back se ajunge ca statul, autorul dreptului, să se subordoneze acestuia, inclusiv prin desfăşurarea unor activităţi specifice de „realizare” a dreptului. Aceste activităţi de „realizare” a dreptului pot cuprinde: emiterea unor reguli de drept pentru „aplicarea” altor reguli, ierarhic superioare; exercitarea unor prerogative sau atribuţii; rezolvarea conflictelor care apar în procesul particularizării regulilor emise sau a prerogativelor exercitate.

Vrei o lucrare de diploma originala? Comanda una acum la cele mai bune prețuri

Indiferent însă de natura activităţilor desfăşurate pentru realizarea dreptului, în sens mai larg vorbind, pentru înfăptuirea uneia dintre funcţiile statului, autorităţile acestuia trebuie să acţioneze pe baza şi în limitele „competenţei” prestabilite prin regulile de drept.

Pornind aşadar de la relaţia „stat-funcţii” sau „organ de stat” şi „funcţia” acestuia[1], „competenţa” poate fi exprimată în cel puţin două sensuri conjuncte: a) Obiectiv, competenţa este spaţiul activităţii funcţionale a unui organ de stat, „zona activităţii lui normale”2; b) Subiectiv, ea semnifică „aptitudinea sau puterea de care dispune acel organ în îndeplinirea misiunii la care e destinat”[2], „aptitudinea de a îndeplini o acţiune determinată”4 sau, pe scurt, puterea de a face ceva.

Printr-o definiţie mai exactă şi mai funcţională, s-ar putea spune că, dintr-o perspectivă dialectică, dacă asumarea unei asemenea perspective nu este prea pretenţioasă, competenţa este „ansamblul de puteri şi îndatoriri atribuite sau impuse unui agent pentru a-i permite acestuia îndeplinirea funcţiei sale”[3].

„Competenţa” nu trebuie confundată cu „puterea jurisdicţională”[4], aceasta din urmă fiind aptitudinea unui organ de jurisdicţie, considerat ca atare, „în el însuşi”, de a rezolva un litigiu prin aplicarea regulilor de drept[5]. Distingând între „competenţă” şi „putere jurisdicţională”, va rezulta că „necompetenţa” nu semnifică inaptitudinea exercitării unei „puteri jurisdicţionale” (de exemplu, în materie de ordonanţă preşedinţială, în materie de arbitraj). Aşa fiind, sancţiunea lor ar trebui să fie de asemenea diferită: excepţia de necompetenţă; finele de neprimire[6].

„Competenţa” nu trebuie confundată nici cu „admisibilitatea” cererii[7].

Motivul pentru care am ales această lucrare de licență a plecat de la considerația că unele dintre organele statului – autorităţile judecătoreşti – au ca funcţie proprie, iar sub anumite aspecte şi exclusivă, aceea de a examina diferende juridice, care fac obiectul unor „cereri”[8]. Raportând deci termenul „competenţă” la autorităţile judecătoreşti, la autorităţile de jurisdicţie, aceasta semnifică determinarea şi cuprinderea prerogativelor jurisdicţionale ale acestor autorităţi, termenul generic de „competenţă” dobândind astfel o semnificaţie specifică: „competenţa jurisdicţională”[9]. El semnifică deci ceea ce poate să facă, potrivit funcţiei ei, conţinutului şi cuprinderii acesteia, determinate prin lege, o instanţă judecătorească. De aceea, când o instanţă face un act de procedură, ia o dispoziţie, pronunţă o hotărâre, fără a depăşi cadrul „atribuţiilor sale legale”, când rămâne deci „în interiorul limitelor funcţionale pe care i le impune legea”[10], urmează logic că instanţa a desfăşurat o activitate determinată pe temeiul „competenţei” sale[11].

Lucrarea am structurat-o pe cinci capitole. Primul este unul introductiv în care este prezentată teoria generală a competenței instanțelor judecătorești în procesul civil. Următoarele trei capitole analizează competența generală, cea materială și cea teritorială. Ultimul capitol prezintă aspecte legate de cuprinderea și extinderea competenței instanței și de incidentele cu privire la competență.

Vrei o lucrare de diploma originala? Comanda una acum la cele mai bune prețuri


[1]  Gh. Piperea, P. Piperea Al. Dimitriu, M. Piperea, Al. Rățoi, A. Anastasiu, Noul Cod de procedură civilă. Note. Corelații. Explicații, ed. CH Beck, București, 2012, p. 123

[2] Ibidem.

[3] G. Boroi și alții, Noul Cod de procedură civilă – comentariu pe articole, ed. Hamangiu, București, 2013, p. 242. Definind astfel, se va înţelege corespunzător dialectica prevederilor art. 5 alin. (1) C. pr. civ.: „Judecătorii au îndatorirea să primească şi să soluţioneze orice cerere de competenţa instanţelor judecătoreşti, în materie civilă”.

[4] Competenţa nu este sinonimă termenului imperium; cu alte cuvinte, ea nu semnifică „puterea” acordată judecătorului de a tranşa un litigiu. (De exemplu – un exemplu de şcoală – judecătorul poate avea „competenţa” de a rezolva o cerere de ordonanţă preşedinţială, dar el nu are „puterea” de a tranşa fondul litigiului).

 

[5] I. Deleanu, Noul Cod de procedură civilă. Comentariu pe articole, ed. Universul Juridic, București, 2013, p. 301

[6] În dreptul nostru, inaptitudinea exercitării unei „puteri jurisdicţionale” este tratată tot ca excepţie de necompetenţă: „necompetenţa generală” [art. 129 alin. (2) pct. 1 C. pr. civ.], excepţie de „ordine publică”.

[7] De exemplu, instanţa de apel, în raport cu prevederile art. 478 alin. (3) C. pr. civ., nu este „incompetentă” să rezolve „cereri noi” făcute în apel; astfel de cereri sunt „inadmisibile” direct în „calea de atac” a apelului, dar ele sunt admisibile în faţa instanţei de fond, legiuitorul limitând astfel, prin interdicţia arătată, nu „competenţa” instanţei de apel, ci efectul devolutiv al apelului.

[8] Remarcăm faptul că art. 94 şi urm. C. pr. civ. nu se mai referă, precum înainte şi confuz, la „cereri” şi „procese”, dar ar fi putut lua în considerare „competenţa” nu numai cu privire la „cereri”, ci şi cu privire la „apărări” (chestiunile prejudiciale fiind deplin relevante sub acest aspect). Totuşi, să observăm că art. 120 alin. (1) C. pr. civ. se referă şi la „apărări”, tot în legătură cu competenţa.

[9]  I. Deleanu, op.cit., p. 303

[10]  Ibidem

[11]  G. Frențiu, D. Baldean, Noul Cod de procedura civilă comentat şi adnotat, ed. Hamangiu, București, 2013, p. 169

Tagged with: , , , , ,