Lucrare de diplomă: Revizuirea în dreptul civil

Cuprinsul lucrării de licență Revizuirea în dreptul civil

CAPITOLUL I. JUSTIȚIA ȘI PROCESUL CIVIL 3
1.1. Conceptul de jurisdicție 3
1.2. Jurisdicția ca funcție 4
1.3. Jurisdicția ca serviciu public 5
1.4. Conținutul jurisdicției 5
1.5. Particularitățile procesului civil 6
1.6. Funcțiile procesului civil 8
1.7. Natura dreptului procesual civil 9
1.8. Sistemul dreptului procesual civil 13
CAPITOLUL II. IZVOARELE DREPTULUI PROCESUAL CIVIL 21
2.1. Constituţia 21
2.2. Legile 22
2.3. Actele normative subordonate legii 23
2.4. Practica judiciară 24
CAPITOLUL III. CĂILE LEGALE DE ATAC 26
3.1. Consideraţii generale asupra căilor de atac 26
3.2. Noţiunea şi importanța căilor de atac 31
3.3. Controlul judiciar şi controlul judecătoresc 31
3.4. Legalitatea căilor de atac 36
3.5. Ierarhia căilor de atac 41
3.6. Unicitatea dreptului de a exercita o cale de atac 42
CAPITOLUL IV. REVIZUIREA 46
4.1. Notiunea si importanta revizuirii in procesul civil 46
4.2. Particularitățile revizuirii 49
4.3. Subiectele revizuirii 50
4.4. Obiectul revizuirii 51
4.5. Conditiile de admisibilitate ale revizuirii 56
4.6. Motivele de revizuire 58
CONCLUZII 61
BIBLIOGRAFIE 63

Introducerea lucrării de licență

Articolul 126 alin. (1) din Constituţie califică implicit justiţia înfăptuită de instanţele judecătoreşti ca fiind o jurisdicţie de drept comun. Într-adevăr, principiul constituţional este acela că justiţia se realizează „prin instanţele judecătoreşti stabilite de lege”. Dar, totodată, legea fundamentală permite, chiar dacă nu o spune explicit, ca activitatea de jurisdicţie să se înfăptuiască şi de către alte organe decât instanţele judecătoreşti, căci, tot ceea ce legea interzice este numai „înfiinţarea de instanţe extraordinare” [art. 126 alin. (5) din Constituţie]. Că acesta este înţelesul textului constituţional rezultă cu prisosinţă din faptul că art. 94 pct. 2 noul C. pr. civ. se referă, de această dată explicit, la „hotărârile autorităţilor administraţiei publice cu activitate jurisdicţională şi ale altor organe cu astfel de activitate, în cazurile prevăzute de lege”[1].

Din cuprinsul textelor evocate pot fi desprinse câteva concluzii:[2]

a) Instanţele judecătoreşti sunt cele care, ca regulă, înfăptuiesc justiţia, fără să fie necesară o lege specială de abilitare în acest sens;

b) O lege specială prin care instanţele judecătoreşti ar fi împiedicate să înfăptuiască justiţia ar fi vădit neconstituţională;

c) Nu pot fi înfiinţate instanţe extraordinare pentru judecarea anumitor persoane sau a anumitor cauze;

d) Pot fi însă înfiinţate jurisdicţii speciale pentru soluţionarea, în limitele şi în condiţiile legii, a unor anumite categorii de litigii;

e) Competenţa unor asemenea jurisdicţii speciale având un caracter excepţional, derogatoriu, ea trebuie să fie expresă şi strictă;

 f) Hotărârile unor asemenea jurisdicţii trebuie să fie susceptibile de control în faţa instanţelor judecătoreşti.

În acest sens se poate vorbi de „jurisdicţii de drept comun” şi de „jurisdicţii de excepţie”.

Astfel cum se va putea constata, uneori, pentru a sesiza instanţa, legea impune parcurgerea în prealabil a unei proceduri de „recurs administrativ”, alteori, parcurgerea unei proceduri prealabile administrativ-jurisdicţionale[3].

Conceptul de jurisdicţie – îşi are originea în dreptul roman şi are în ansamblul său mai multe accepţiuni. Prin noţiunea de „jurisdicţio” se înţelege în limba latină „a promova dreptul”.

Într-o primă accepţiune jurisdicţia desemnează puterea de a decide asupra conflictelor ivite între diferite subiecte de drept (persoane fizice sau juridice) prin aplicarea legii.

Într-o a doua accepţiune, jurisdicţia desemnează totalitatea organelor prin care statul distribuie justiţia. Atât Constituţia ca lege fundamentală cât şi Legea de Organizare Judecătorească, se referă uneori la „instanțe” şi „tribunale” în această accepţiune.

Conceptul de jurisdicţie este utilizat în literatura de specialitate cât şi în jurisprudenţa şi sub alte accepţiuni.

În acest sens se poate vorbi despre jurisdicţie pentru a desemna competenta unui organ judiciar, situaţie în care legea reglementează în mod expres faptul că o anumită cauza, sau categorii de cauze sunt în competenţa unei judecătorii a unui tribunal sau a altei instante.

Concluzie: folosirea conceptului de jurisdicţie nu corespunde însa unei rigori ştiinţifice, ea reprezentând o reminiscenţă a unei îndelungate tradiţii datorate faptului că până în secolul XIX termenii de jurisdicţie şi de competenta erau consideraţi ca sinonime.

În realitate însa, competenta reprezintă doar o componentă a jurisdicţiei, aspect reliefat şi prin faptul că orice judecător este învestit cu o jurisdicţie (competenţa) dar aceasta competentă este limitată în mod expres la cazurile prevăzute de lege.



[1] În acеst sеns, a sе vеdеa dе asеmеnеa: Dеcizia nr. 34/1993 a Curţii Cοnstituţiοnalе, C.D., p. 61, nr. 9; Dеcizia dе intеrprеtarе a Plеnului Curţii Cοnstituţiοnalе, nr. 1/1994 (M. Οf. nr. 69 din 16 martiе 1994) şi Dеcizia nr. 64/1994 (M. Οf. nr. 177 din 12 iuliе 1994).

[2] Gh. Pipеrеa, P. Pipеrеa Al. Dimitriu, M. Pipеrеa, Al. Rățοi, A. Anastasiu, Nοul Cοd dе prοcеdură civilă. Nοtе. Cοrеlații. Еxplicații, еd. CH Bеck, Bucurеști, 2012, p. 123

[3] Dе еxеmplu, pеntru ca, în cοndiţiilе art. 1 din Lеgеa cοntеnciοsului administrativ, pеrsοana să sе pοată adrеsa instanţеi dе cοntеnciοs administrativ, mai întâi trеbuiе să sе adrеsеzе autοrităţii еmitеntе sau οrganului iеrarhic supеriοr acеstеia – art. 7 din Lеgеa nr. 554/2004; Lеgеa nr. 18/1991, rеpublicată, prеvеdе dе asеmеnеa οbligativitatеa parcurgеrii prеalabilе a unеi prοcеduri administrativе şi a unеi prοcеduri administrativ-jurisdicţiοnalе în faţa cοmisiеi lοcalе şi a cοmisiеi judеţеnе.

 

Tagged with: , , , ,