Lucrare de diplomă: Răspunderea internațională pentru crime de război

Cuprinsul lucrării de licență Răspunderea internațională pentru crime de război

Răspunderea internațională pentru crime de război

INTRODUCERE 3
CAPITOLUL 1. RĂSPUNDEREA PENALĂ ÎN DREPTUL INTERNAŢIONAL PUBLIC 6
1.1. Apariţia şi evoluţia instituţiei răspunderii penale internaţionale 6
1.2. Principiile dreptului internaţional penal 14
CAPITOLUL 2. CRIMELE DE RĂZBOI 19
2.1. Infracţiunile internaţionale – noţiuni generale 19
2.2. Crimele internaţionale – cele mai grave infracţiuni internaţionale 22
2.2.1. Crima de agresiune 26
2.2.2. Crimele contra umanităţii 27
2.2.3. Crima de genocid 31
2.2.4. Crimele de război 32
2.3. Crimele de război în reglementarea tratatelor umanitare 34
2.4. Crimele de război în reglementarea Statutului Curţii Penale Internaţionale 40
CAPITOLUL 3. INSTANŢE INTERNAŢIONALE PENALE 47
3.1. Începuturile justiţiei internaţionale penale – între speranţă şi eşec 47
3.2. Instanţele penale internaţionale temporare postbelice şi rolul lor în consolidarea instituţiei răspunderii penale internaţionale 53
3.2.1. Tribunalele militare internaţionale de la Nűrnberg şi Tokio 53
3.3.2. Tribunalul Internaţional Penal pentru Ex-Iugoslavia 60
3.3.3. Tribunalul Internaţional Penal pentru Rwanda 61
3.3. Curtea Internaţională Penală 63
3.4. Situaţia specială a unor instanţe penale precum Curtea Specială pentru Sierra Leone 65
CONCLUZII 67
STUDIU DE CAZ. LEGISLAŢIA PENALĂ ROMÂNEASCĂ ŞI EXIGENŢELE DREPTULUI INTERNAŢIONAL ÎN DOMENIUL CRIMELOR DE RĂZBOI 70
BIBLIOGRAFIE 74

Introducerea lucrării de licență

Înfiinţarea Curţii Penale Internaţionale, prin adoptarea Statutului acesteia la finalul Conferinţei Plenipotenţiare de la Roma, din anul 1998, este un progres uriaş în lunga luptă împotriva impunităţii celor care comit crime cu caracter internaţional, crime care afectează însăşi esenţa umanităţii.

Este suficient, pentru susţinerea afirmaţiei anterioare, să aruncăm o scurtă privire asupra istoriei justiţiei penale internaţionale, în special asupra evenimentelor tragice care au marcat secolul XX, secol care a început prin genocidul comis împotriva populaţiei armene din Turcia şi s-a încheiat prin inventarea unui nou termen în vocabularul internaţional – „purificare etnică” – de către conducătorii politici din Fosta Iugoslavie şi din Rwanda.

Auschwitz este un alt tragic simbol imposibil de uitat sau ignorat. Or, faţă de această realitate, în afară de cei 12 conducători nazişti condamnaţi la pedeapsa capitală la Nurenberg, foarte greu se pot găsi mari criminali traşi la răspundere pentru faptele lor (cazul lui Slobodan Milosevic fiind într-un stadiu care nu ne permite tragerea unor concluzii semnificative).

Nu au fost niciodată aduşi în boxa acuzaţilor nici responsabilii pentru masacrele şi deportările din lagărele sovietice, nici cei ai Revoluţiei Culturale din China, nici cei ai genocidului din Cambodgia, nici vinovaţii pentru dispariţiile opozanţilor politici din America de Sud, pentru dictaturile sângeroase din Caraibe, pentru crimele rasiale din Africa de Sud sau pentru cele etnice din restul continentului. Pentru toate aceste crime, nu a plătit nimeni niciodată. Şi ca un alt exemplu extrem de semnificativ, este de arătat, că fostul dictator chilian – generalul Pinochet – a fost arestat în Marea Britanie, în baza cererii unui judecător de instrucţie spaniol, dar împotriva voinţei autorităţilor chiliene (care ar fi trebuit să fie cele mai interesate în judecarea acestuia).

Încercând să căutam explicaţii pentru realităţile incontestabile prezentate mai sus, se poate constata că un obstacol major împotriva ideii de justiţie penală internaţională a fost principiul suveranităţii naţionale. În anul 1933, atunci când Germania a fost interpelată în cadrul Societăţii Naţiunilor, referitor la tratamentul aplicat evreilor şi la nepedepsirea celor vinovaţi de abuzuri, faimosul şi sinistrul personaj care a fost Ministrul Propagandei Reichului – Josef Goebbels – a răspuns, în mod lapidar şi cinic, că „fiecare este stăpân la el acasă”[1]. Deşi exprimată în mod brutal, fraza citată exprimă concepţia „suveranistă” a justiţiei penale. În mod tradiţional, dreptul de a pedepsi este prerogativa suveranului, iar ideea unui organism internaţional independent şi imparţial, care ar avea posibilitatea să corecteze imperfecţiunile sistemului naţional în cazurile cele mai grave, care atentează chiar la esenţa ideii de umanitate, este foarte greu de acceptat, chiar şi pentru alte concepţii decât cele pur totalitariste. Va fi extrem de interesant de urmărit în ce măsură evoluţiile concepţiei juridice de „suveranitate”, evoluţii ce privesc noile acţiuni ale ONU sau NATO (aşa-numitele „intervenţii umanitare”), competenţa deja cvasirecunoscută a Curţii Europene a Drepturilor Omului ori situaţia specifică a Uniunii Europene, vor influenţa chiar şi acceptarea din ce în ce mai largă a ideii de drept penal internaţional în detrimentul „suveranităţii penale” naţionale.

La această concepţie filosofico-juridică şi ideologică, se adaugă o motivaţie eminamente politică. În cazul regimurilor totalitare, este evident că teroarea şi crimele, fie interne sau externe, fac parte din arsenalul indispensabil pentru menţinerea cât mai îndelungată a puterii. Este însă, în aparenţă, mult mai dificil de explicat atitudinea unor sisteme democratice, unele chiar succesive unor experienţe dictatoriale care au marcat grav mentalitatea colectivă. Dacă atâtea state, în care democraţia succede totalitarismului, aleg calea iertării şi a uitării, mai degrabă decât cea a urmăririi şi judecării celor vinovaţi pentru crimele din trecut (România fiind un bun exemplu în această direcţie), alegerea se bazează în principal pe interesul politic. Întoarcerea unei pagini de istorie pentru a deschide o alta, complet albă, pare mai potrivită la debutul democraţiei, decât aplicarea rigorilor justiţiei împotriva criminalilor de ieri. Iar concepţia conducătorului sovietic I.V. Stalin, conform căreia „uciderea unui om se numeşte crimă, iar uciderea unui milion de oameni se numeşte politică”, pare a avea mult mai mulţi adepţi decât am putea să credem la o primă privire.[2]

Întrebarea care se pune în mod stringent este dacă se poate construi o democraţie solidă, refuzând restabilirea adevărului istoric şi ignorând solicitările de dreptate ale victimelor. Este greu de realizat o pace socială fără justiţie. Orice iertare (atunci când aceasta este acceptabilă) trebuie acordată în cunoştinţă de cauză. Succesiunea preferabilă ar fi astfel, adevăr, justiţie şi apoi amnistie sau iertare, sub orice formă.

Este de natura crimelor internaţionale lăsarea sau acceptarea unui val al uitării. Dacă sunt astfel calificate respectivele infracţiuni, este datorită faptului că, dincolo de persoana victimei, aceste crime aduc atingere întregii umanităţi. Armenii, evreii, bosniacii musulmani, etnicii tutsi au fost masacraţi pentru simplul motiv că se născuseră astfel. Apartenenţa lor la umanitate este astfel negată de către asasinii lor. Din acest motiv întreaga umanitate este îndreptăţită şi obligată să solicite dreptate prin judecarea celor vinovaţi. În aceste condiţii, un stat nu poate invoca, pentru motive de oportunitate politică internă, suveranitatea naţională împotriva umanităţii din care face parte.

Urmare logico-juridică a celor arătate mai sus, o altă caracteristică fundamentală a acestor crime, care trebuie menţionată, este imprescriptibilitatea. Acordarea unui asemenea statut se justifică, de asemenea, prin atingerea adusă întregii umanităţi, ori umanitatea este o noţiune permanentă şi atemporală şi nu putem concepe că simpla trecere a unei perioade de timp să ofere criminalilor o impunitate absolută faţă de necesitatea de justiţie, adevăr şi restabilire a valorilor fundamentale.

Din aceste motive, care transced suveranităţii naţionale, doar o jurisdicţie penală internaţională, dotată cu puteri semnificative, compusă din magistraţi independenţi faţă de ţara de origine, poate asigura judecarea şi pedepsirea responsabililor pentru comiterea unor crime internaţionale, chiar şi în lipsa unui sistem judiciar naţional „neputincios sau nedoritor” (cum se precizează în Statutul adoptat la Roma în 1998) în pedepsirea acestor criminali.

Pornind de la aceste idei fundamentale, am ales această lucrare de licență. În cuprinsul acesteia am făcut o trecere în revistă a istoriei crimelor internaţionale, a destinului autorilor şi a celor care au dorit să-i tragă la răspundere, dar şi a ceea ce încearcă să devină o reală justiţie internaţională.



[1] Dragoman I. Mircea R., Modernitate în problemele fundamentale de drept internațional al conflictelor armate, Ed. UNAP, București, 2004, p. 102.

[2] Scăunaș S., Răspunderea internațională pentru violarea dreptului umanitar, ed. All Beck, București, 2002, p. 67.

Tagged with: , , ,