Lucrare de diplomă: Procedura civilă în dreptul roman

Cuprinsul lucrării de licență

 

INTRODUCERE 4

CAPITOLUL I. OBIECTUL ŞI IMPORTANŢA DREPTULUI PRIVAT ROMAN. PRIVIRE ISTORICĂ 9
1.1. Obiectul dreptului privat roman 9
1.2. Importanţa dreptului privat roman 13
1.3. Diviziunile dreptului roman 16
1.4. Epocile dreptului privat roman 19
CAPITOLUL II. PROCEDURA LEGISACȚIUNILOR 20
2.1. Desfăşurarea procesului în procedura legisacţiunilor 20
2.1.1. Caracterizare generală 20
2.1.2. Faza in iure 22
2.1.3. Faza in iudicio 30
2.2. Legisacţiunile de judecată 32
2.2.1. Sacramentum 32
2.2.2. Iudicis arbitrive postulatio (cererea de judecător sau arbitru) 36
2.2.3. Condictio 37
2.3. Legisacţiunile de executare 38
2.3.1. Manus iniectio 38
2.3.2. Pignoris capio 41
CAPITOLUL III. PROCEDURA FORMULARĂ 43
3.1. Introducere 43
3.1.1. Apariţia procedurii formulare 43
3.1.2. Sediul reglementării 44
3.2. Formula 45
3.2.1. Rolul formulei 45
3.2.2. Structura formulei 46
3.3. Desfăşurarea procesului 51
3.3.1. Faza in iure 52
3.3.2. Faza in iudicio 58
3.4. Acţiuni 60
3.4.1. Aspecte generale 60
3.4.2. Categorii de acţiuni 61
3.5. Efectele sentinţei 66
3.5.1. Forţa executorie a sentinţei 66
3.5.2. Forţa juridică a sentinţei 70
CAPITOLUL IV. PROCEDURA EXTRAORDINARĂ 72
4.1. Apariţia procedurii extraordinare 72
4.2. Desfăşurarea procesului 73
CONCLUZII 77
BIBLIOGRAFIE 82

Introducerea lucrării de licență

Procedura civilă în dreptul roman cuprinde totalitatea normelor care reglementează desfăşurarea proceselor cu privire la libertate, la proprietate, la moştenire şi la valorificarea drepturilor de creanţă[1].

Evoluţia dreptului roman s-a realizat pe cale procedurală. Explicaţia se află în spiritul conservator şi dogmatic al romanilor, grefat pe caracterul lor profund superstiţios. Astfel, încă din epoca veche romanii au acreditat ideea provenienţei divine a dreptului. Consecinţa directă a acestei origini declarate a fost concluzia că dreptul este imuabil, căci zeii nu puteau greşi şi deci nici dreptul nu putea fi modificat. Această stare de fapt, iniţial convenabilă deţinătorilor puterii în considerarea intereselor lor politice şi economice, s-a constituit, cu timpul, într-un imens obstacol în calea evoluţiei însăşi a societăţii romane.

Transformările petrecute în viaţa socială, economică şi politică a Romei au demonstrat, cu timpul, că dreptul vechi, rigid şi formalist, a devenit anacronic şi că era imperios necesară introducerea de noi reglementări, conforme cu noile realităţi. Dată fiind concepţia că dreptul este imuabil, modificarea făţişă a vechilor norme juridice nu era însă posibilă, astfel că romanii s-au văzut nevoiţi să recurgă la un instrument care să le permită schimbarea dreptului şi totodată menţinerea, sub aspect formal, a aparenţei neschimbării sale.

Acest mijloc a fost oferit de procedura civilă romană. Prin utilizarea şi specularea ingenioasă a mijloacelor procedurale, magistraţii romani au reuşit să extindă în mod eficient sfera de reglementare a vechiului drept civil, să-l completeze şi chiar să-l modifice în mod indirect, adaptându-l astfel noilor împrejurări şi dând satisfacţie exigenţelor vieţii social-economice. În acest context se evidenţiază activitatea pretorului care, prin edictul său, a jucat un rol hotărâtor în configurarea noilor principii şi instituţii juridice.

Acesta este considerentul pentru care se impune ca, pentru înţelegerea corectă a dreptului privat roman şi a evoluţiei sale, să înfăţişăm mai întâi dreptul procedural roman, plasându-l, în expunerea materiei, mai înaintea tratării instituţiilor dreptului material, ale dreptului civil. Înţelegerea instituţiilor dreptului civil roman reclamă cunoaşterea formelor necesare valorificării drepturilor subiective, reglementate de procedura civilă, căci altfel studiul dreptului privat roman ar deveni un efort mecanic, steril, lipsit de sprijinul şi strălucirea pe care suportul logic le conferă oricărui demers intelectual.

Romanii au cunoscut trei sisteme procedurale ce s-au succedat în timp, corespunzând, în linii mari, epocilor de evoluţie ale dreptului roman: procedura legisacţiunilor, corespunzătoare epocii vechi, procedura formulară, corespunzătoare epocii clasice, şi procedura extraordinară, corespunzătoare epocii postclasice.

Procedura legisacţiunilor şi procedura formulară au avut drept trăsătură comună diviziunea procesului în două faze distincte, respectiv faza in iure, care avea loc în faţa magistratului, şi faza in iudicio, care se desfăşură în faţa judecătorului[2]. Rolul magistratului – care era funcţionar al statului – era acela de a organiza instanţa de judecată, stabilind despre ce este vorba în proces (de quo re agitur), pe când judecătorul – care era persoană particulară, aleasă de către părţi şi confirmată de magistrat, al cărei rol înceta odată cu încheierea procesului – conducea dezbaterea contradictorie dintre părţile litigante, asculta pledoariile avocaţilor, aprecia probatoriile administrate şi pronunţa sentinţa[3]. Complexul de reguli ce guverna desfăşurarea procesului în aceste două faze se numea ordo iudiciorum privatorum, sau, pe scurt, procesul cu ordo[4].

In afara acestei trăsături comune, între cele două sisteme procedurale existau deosebiri de substanţă. În procedura legisacţiunilor libertatea de acţiune a magistratului era extrem de restrânsă, activitatea sa fiind una cvasi-mecanică, rigidă şi formalistă, limitată la observarea respectării întocmai de către părţi a solemnităţilor proprii unui anumit tip de proces şi la pronunţarea unor cuvinte solemne[5]. În procedura formulară rolul său în organizarea procesului a devenit însă mult mai amplu. Astfel, magistratul redacta o formulă prin care îi transmitea judecătorului instrucţiuni cu privire la modul în care să judece procesul[6] şi prin care îi ordona să-l condamne pe pârât dacă susţinerile reclamantului se confirmau sau, în caz contrar, să-l absolve pe acesta: Siparet, condemna; si non paret, absolve. Prin intermediul acestor formule, ce difereau în funcţie de speţa ce forma obiectul procesului, magistratul a dobândit posibilitatea de a juca un rol creator în domeniul dreptului, prin enunţarea unor noi principii de drept şi sancţionarea de noi drepturi subiective, făcând astfel posibilă soluţionarea unor litigii şi valorificarea unor drepturi ce nu fuseseră cuprinse în sfera de reglementare a vechilor legi.

Ultimul sistem procedural roman – procedura extraordinară – se caracteriza, după cum arată şi denumirea (care vine de la extra ordinem – în afara procesului cu ordo), prin dispariţia scindării procesului în două faze şi prin apropierea fizionomiei acestuia de aceea a proceselor moderne. Întregul proces era acum instrumentat de o singură persoană având o dublă calitate, de magistrat şi de judecător, care organizează şi, totodată, judecă procesul.

Analiza evoluţiei organizării instanţelor romane de judecată relevă că statul roman s-a preocupat, încă de la începuturile societăţii organizate politic, să atragă atenţia cetăţenilor asupra rolului său în opera de distribuire a justiţiei, ca formă de realizare a dreptului de către organele sale specializate, şi să se implice tot mai mult în această activitate[7]. Pentru a evidenţia importanţa acestui rol, statul roman a conceput o procedură de judecată excesiv de formalistă care să marcheze în mod clar delimitarea faţă de epoca prestatală, când conflictele dintre oameni se soluţionau prin aplicarea legii talionului, prin răzbunarea sângelui sau prin invocarea divinităţii, în conformitate cu obiceiul nejuridic. Potrivit acestei proceduri, în cadrul căreia pontifii, reprezentanţii cultului păgân roman, îndeplineau un rol central, procesele se puteau judeca numai în anumite zile, socotite „faste”, şi presupuneau respectarea de către părţi, cu maximă stricteţe, a unor complicate forme solemne, materializate în pronunţarea de formule sacramentale, cunoscute numai de către pontifi[8], precum şi în săvârşirea de gesturi rituale.

Cu toate eforturile statului de a impune, în regim de exclusivitate, această justiţie „publică”, realizată de organele sale specializate, a continuat să se manifeste şi o justiţie „privată”, reminiscenţă a vechilor cutume gentilice, ce se caracteriza prin valorificarea drepturilor subiective prin mijloace proprii[9].

Formele justiţiei private. Justiţia privată era de două feluri: agresivă sau defensivă. Ea era agresivă atunci când o persoană lua iniţiativa în vederea realizării pretenţiilor sale prin mijloace proprii, şi era defensivă atunci când aceasta se apăra, prin utilizarea aceloraşi mijloace, împotriva pretenţiilor altei persoane.

Statul roman a admis întotdeauna justiţia privată defensivă, în considerarea principiului vim vi repellere licet (violenţa poate fi îndepărtată prin violenţă)[10]. La forţă se putea replica deci cu forţă, armele puteau fi respinse cu arme, posesorul putând, de exemplu, să recurgă la utilizarea forţei atunci când era ameninţat cu izgonirea din imobilul pe care îl ocupa[11]. O atare atitudine, fiind întemeiată pe naturalis ratio, nu putea fi supusă vreunei pedepse, fiind asimilată legitimei apărări. Ea putea fi adoptată însă numai de oamenii liberi, nefiind accesibilă sclavilor (consideraţi lucruri – res), care rămâneau expuşi, fără vreo posibilitate de ripostă, violenţei exercitate de stăpânii lor.

Fără a o permite în mod expres, romanii au îngăduit timp îndelungat, în anumite cazuri, şi justiţia privată agresivă. Această toleranţă este demonstrată de faptul că măsuri de reprimare a justiţiei private agresive au început să fie luate până în secolul al IV-lea e.n., în epoca postclasică[12]. În explicarea acestui fenomen, aparent paradoxal faţă de tendinţele exclusiviste ale statului roman în domeniul jurisdicţiei, s-au emis mai multe păreri. Unii autori au considerat că statul şi-a putut impune numai treptat autoritatea în raport cu ginţile. Alţii au arătat că, în toate timpurile, creditorii au făcut parte din rândul deţinătorilor puterii[13], iar statul avea menirea de a reprezenta şi ocroti interesele acestora.

Analiza fenomenului persistenţei justiţiei private demonstrează, într-adevăr, că, aproape în toate cazurile, primii interesaţi în realizarea unor interese prin mijloace proprii au fost cei avuţi. Aceştia, care în virtutea poziţiei lor economice erau şi deţinători ai puterii politice, nu doreau şi nici nu aveau nevoie să recurgă la autorităţi, de vreme ce chiar ei erau statul, astfel că, în mod firesc, şi-au asigurat posibilitatea de a-şi putea valorifica pretenţiile pe căi de fapt.

Legile de reprimare a justiţiei private agresive. Începând din epoca clasică, statul roman a căutat să îngrădească exercitarea justiţiei private agresive care, în anumite împrejurări, era de natură a aduce atingere autorităţii statului sclavagist, în acest sens, statul roman a adoptat acte normative, din rândul cărora se cuvin a fi menţionate Lex Iulia de vi publica et privata, Decretum Mărci şi constituţiunea din anul 389 a lui Valentinian al II-lea[14].

Lex Iulia de vi publica et privata (Legea Iulia cu privire la violenţa publică şi privată) a fost dată în epoca împăratului August şi prevedea că se pedepseşte cu o pedeapsă publică (exilul, confiscarea bunurilor) acel creditor care, prin utilizarea violenţei, lua un bun din patrimoniul debitorului său.

Decretum Mărci, dat de către Marc Aureliu, pedepsea cu pierderea a însuşi dreptului de creanţă pe acel creditor care, chiar fără a recurge la violenţă fizică, intra în stăpânirea unui bun aflat în patrimoniul debitorului. Acest act normativ avea în vedere constrângerea morală pe care creditorul, care făcea parte din rândul celor puternici (potentiores), putea să o exercite faţă de debitorul aparţinând categoriilor dezmoştenite (humiliores).

Spre deosebire de actele normative amintite mai sus şi care sancţionau faptele comise de creditori pentru a-şi valorifica creanţa, constituţiunea lui Valentinian al II-lea din anul 389 e.n., se adresa proprietarilor. În temeiul acesteia, dacă un proprietar deposedat de un bun reintra, prin utilizarea violenţei, în stăpânirea bunului său, el era sancţionat cu pierderea dreptului de proprietate asupra acelui bun.



[1] E. Molcuţ, Drept privat roman, Bucureşti, 2007, p. 57.

[2]     J. Ellul, Histoire des Institutions, I, Paris, 1955, p. 406; P.F. Girard, Manuel elementaire de droit romain, Paris, 1924, p. 1027.

[3]     E. Molcuţ, op. cit., p. 58.

[4]     J. Gaudemet, Institutions de l’antiquitd, Paris, 1955, p. 399; J. Ellul, op. cit., I, p. 406.

[5]     R. Monier, Histoire des Institutions et des faits sociaux des origines a l’aube du moyen age, Paris, 1956, p. 311; H. Levy-Bruhl, Revue historique de franşais et dtranger, Paris, 1959, p. 140.

[6]     C.St. Tomulescu, Revue internaţionale du droit de l’antiquit6,19,1972, p. 435.

[7]     C.3.3.2.

[8]     P. Noailles, Du droit sacre au droit civil, Paris, 1949, p. 72.

[9]     E. Molcuţ, op. cit., p. 59; Gaius, 4.26; D.4.2.13; M.A. Maşchin, Istoria Romei Antice, Bucureşti, 1951, p. 70.

[10]    D.43.16.1.27.; Inst., 4.3.2.; C.8.4.1., Vim vi repellere licet, idque jus natura comparatur.

[11]    C.St. Tomulescu, Drept privat roman, Bucureşti, 1975, p. 64.

[12]    C.8.4.7.

[13]    C.St. Tomulescu, op. cit., p. 65.

[14]    D.48.7.7; C.8.4.7; D.42.8.10.16.

Tagged with: , , , ,