Lucrare de diplomă: Misiuni diplomatice. Imunități și privilegii

Cuprinsul lucrării de licență Misiuni diplomatice. Imunități și privilegii

INTRODUCERE 4
CAPITOLUL I. MISIUNILE DIPLOMATICE 6
1.1. Aspecte generale 6
1.2. Categorii de misiuni diplomatice 11
1.3. Elementele caracteristice ale misiunii diplomatice. Rangul şi sediul misiunii diplomatice 18
1.4. Structura şi organizarea misiunii diplomatice 19
CAPITOLUL II. IMUNITĂȚILE ȘI PRIVILEGIILE MISIUNILOR DIPLOMATICE 27
2.1. Noţiunea de imunităţi și privilegii. Clasificarea lor 27
2.2. Fundamentarea teoretică (juridică) a imunităţilor, privilegiilor şi a facilităţilor diplomatice 32
2.3. Reciprocitatea şi acordarea imunităţilor, privilegiilor şi facilităţilor diplomatice 36
2.4. Imunitatea de jurisdicţie a misiunilor diplomatice 40
2.4.1. Noţiunea de imunitate de jurisdicţie 40
2.4.2. Natura juridică a imunităţii de jurisdicţie 43
2.4.3. Sfera de aplicare a imunităţii de jurisdicţie 45
2.4.4. Subiecţii din raporturile de Drept internaţional care acordă imunitatea de jurisdicţie 45
2.4.5. Imunitatea de jurisdicţie a misiunii diplomatice 46
2.5. Privilegiile misiunii diplomatice şi ale membrilor săi 50
2.5.1. Libertatea de comunicare 50
2.5.2. Libertatea de mişcare 58
2.5.3. Privilegiile de ordin fiscal 60
2.5.4. Privilegiile de ordin vamal 62
2.5.5. Dreptul de a arbora drapelul naţional 62
2.5.6. Facilităţile de şedere 63
2.5.7. Scutirile de la prestaţiile personale 63
2.5.8. Scutirea de la obligaţia prevăzută de legislaţia privind asigurările sociale 64
2.5.9. Dreptul de capelă 66
2.5.10. Exceptarea de la aplicarea legilor privind dobândirea cetăţeniei 66
2.5.11. Privilegiul administrării justiţiei 67
CAPITOLUL III. ELEMENTE DE TEHNICĂ ȘI PROCEDURĂ DIPLOMATICĂ 69
3.1. Mijloacele de acţiune 69
3.2. Aspecte referitoare la activitatea misiunii diplomatice 74
CONCLUZII 77
BIBLIOGRAFIE 78

Introducerea lucrării de licență Misiuni diplomatice. Imunități și privilegii

Multiplele şi variatele probleme şi activităţi care apar în sfera relaţiilor internaţionale nu pot fi gestionate şi rezolvate, în totalitatea lor, de către şeful de stat şi de ministrul afacerilor externe, deoarece ei nu se pot ocupa efectiv şi nici trata direct chestiunile internaţionale – politice, economice, juridice ş.a. – care apar între naţiuni[1]; nici chiar frecventa participare, din ultima vreme, activă şi dinamică, la viaţa internaţională a unor şefi de stat şi miniştri de externe nu poate acoperi întreaga gamă de probleme şi situaţii pe care le implică viaţa internaţională. Întâlnirile în congrese, ca şi contactele bilaterale între conducerile de stat, nu asigură abordarea, decât a unui număr limitat de probleme şi ele nu se pot substitui, în nici un caz, activităţii permanente, reclamată de menţinere şi dezvoltarea relaţiilor dintre state. Pe de altă parte, trebuie asigurat elementul de continuitate şi promptitudine în relaţiile dintre state, impus de faptul că stabilirea şi extinderea relaţiilor de prietenie şi de colaborare constituie rezultatul unei activităţi care se desfăşoară în timp.

De aici, decurge necesitatea de a crea şi de a întreţine în străinătate reprezentanţe ale statului care sunt însărcinate să negocieze şi să acţioneze în numele său, să ajute la rezolvarea problemelor cotidiene – care sunt numeroase, migăloase şi complicate. Aceşti mandatari, desemnaţi într-o primă fază, sub numele generic de agenţi diplomatici sau miniştri publici, iar după aceea, ca reprezentanţe sau misiuni diplomatice, au ca sarcină: să acţioneze pentru reglementarea problemelor politico-juridice existente între statele respective; să întreţină relaţii amicale sau cel puţin, paşnice şi să asigure stare normală a relaţiilor în general, iar dacă este cazul, să acţioneze pentru înlăturarea cauzelor de conflict; să apere demnitatea şi să contribuie la creşterea prestigiului statului lor; să protejeze pe cetăţenii acestuia care trăiesc în străinătate şi interesele lor ş.a.[2].

Pentru conducerea şi organizarea desfăşurării relaţiilor lor externe, statele au la dispoziţia lor o gamă întreagă de mijloace; în afară de organele din interiorul statului care, prin activitatea lor asigură permanenţa şi stabilitatea relaţiilor cu statele străine, mai sunt necesare şi alte mecanisme în exterior, instituţii care să contribuie, în mod direct şi nemijlocit, la întreţinerea şi dezvoltarea relaţiilor internaţionale, iar aceste organe externe poartă denumirea de reprezentanţe sau misiuni diplomatice[3].

Încă din antichitate, statele sau prinţii şi-au trimis reprezentanţi care purtau diferite denumiri (în Grecia – presbeis, la Roma – legaţi ş.a.). Cu timpul, această instituţie a reprezentanţei diplomatice s-a extins şi diversificat, pe măsură ce volumul şi categoriile de contacte şi relaţii între state au crescut.

Termenul generic, pentru a desemna organul permanent de relaţii diplomatice între state, este acela de „reprezentanţă diplomatică” (aceasta fiind expresia cu cea mai largă accepţiune); în unele lucrări de specialitate, expresiile de „reprezentanţă” şi „misiune” sunt folosite, într-un sens echivalent[4]. Noţiunea de „reprezentanţă diplomatică”, nu trebuie confundată cu aceea de „reprezentanţă internaţională”[5] pentru că, în vreme ce „reprezentanţa diplomatică” este organul unui subiect de drept internaţional, menit să acţioneze în raport cu alt subiect al ordinii juridice internaţionale, „reprezentanţa internaţională” (sau reprezentarea de drept internaţional, inclusiv reprezentarea diplomatică), este, în schimb, un act juridic de interpunere a unui subiect de Drept internaţional (sau reprezentarea de drept internaţional, inclusiv reprezentarea diplomatică), constituie o relaţie între doi subiecţi de Drept internaţional; primul vizează instrumentul, cel de al doilea, operaţiunea.

Importanța activității diplomatice pentru societatea umană în ansamblul ei a fost rațiunea pentru care am încercat să abordez problematica misiunilor diplomatice, a imunităţilor şi privilegiilor acestora dar și a principalelor elemente de procedura şi tehnică diplomatică.

Lucrarea am structurat-o în trei capitole. Astfel, primul capitol analizează conceptul de misiune diplomatică, prezentând clasificarea acestora dar și structura și organizarea lor. Cel de-al doilea capitol abordează un domeniu vast, cel al imunităților și privilegiilor misiunilor diplomatice. Ultimul capitol prezintă în mod succint elemente de procedură și tehnică diplomatică.



[1] Mazilu, Dumitru,  Diplomaţia. Drept diplomatic şi consular, ed. a III-a, ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2009, p. 109.

[2] Mazilu, Dumitru,  op.cit., p. 110.

[3] Bonciog, Aurel,  Drept diplomatic și consular, ed. Fundaţiei „România de Mâine”, Bucureşti, 1996, p. 207

[4]     Geamănu Grigore, Dreptul internațional contemporan, vol. II, ed. Didactică și Pedagogică, București, 1975, p. 20.

[5]     Reprezentanţa (reprezentarea) internaţională este raportul de drept internaţional, în virtutea căruia un subiect al ordinii internaţionale – statul reprezentat – încredinţează unui alt subiect al aceleiaşi ordini – statul reprezentant – mandatul de a îndeplini, în raport cu state terţe şi în sfera raporturilor internaţionale, acte menite să angajeze statul reprezentat faţă de aceste state terţe; deci, este vorba de raporturi care se stabilesc între subiecţi ai dreptului internaţional.

Tagged with: , , ,