Lucrare de diplomă: Legi aplicabile persoanelor juridice

Cuprinsul lucrării de licență

CAPITOLUL I. CONSIDERAȚII GENERALE 4
1.1. Noțiune și reglementare 4
1.2. Enumerare și clasificare 6
1.2.1. Enumerarea persoanelor juridice 6
1.2.2. Clasificarea persoanelor juridice 9
CAPITOLUL II. LEGEA APLICABILA PERSOANEI JURIDICE 12
2.1. Domeniul legii aplicabile statutului organic al persoanei juridice 12
2.1.1. Capacitatea civilă a persoanei juridice 12
2.1.2. Modul de dobândire şi de pierdere a calităţii de asociat 16
2.1.3. Drepturile şi obligaţiile ce decurg din calitatea de asociat 18
2.1.4. Modul de alegere, competenţele şi funcţionarea organelor de conducere ale persoanei juridice 18
2.1.5. Reprezentarea societății comerciale prin intermediul organelor proprii 21
2.1.6. Răspunderea persoanei juridice şi a organelor ei faţă de terţi 22
2.1.7. Modificarea actelor constitutive 24
2.1.8. Dizolvarea şi lichidarea persoanei juridice 27
CAPITOLUL III. LEGEA APLICABILĂ SUCURSALEI ȘI FILIALEI 29
3.1. Statutul organic al sucursalei și al filialei 29
CAPITOLUL IV. LEGEA APLICABILĂ FUZIUNII PERSOANELOR JURIDICE 32
CAPITOLUL V. RECUNOAŞTEREA PERSOANELOR JURIDICE STRĂINE 41
5.1. Persoanele juridice străine cu scop lucrativ 41
5.2. Persoanele juridice străine fără scop lucrativ 43
5.3. Efectele recunoaşterii persoanelor juridice străine 43
CAPITOLUL VI. COMPATIBILITATEA PREVEDERILOR NOULUI COD CIVIL CU PRIVIRE LA PERSOANA JURIDICĂ CU DREPTUL UNIUNII EUROPENE 45
CONCLUZII 53
BIBLIOGRAFIE 56

 

Introducerea lucrării de licență. Aplicarea legii civile asupra persoanelor

Scopul acestei lucrări este acela de a analiza modul de aplicare a legii civile asupra persoanelor juridice.

Apariţia persoanelor juridice, cunoscute şi sub denumirea de persoane morale, a fost impusă de necesitatea unirii eforturilor mai multor persoane fizice pentru realizarea unui scop comun.[1] Cunoscut fiind principiul conform căruia nu poate exista un patrimoniu fără titular, ar fi fost imposibilă afectarea de către asociaţi a unor părţi din patrimoniile proprii pentru realizarea scopului comun propus. Bunurile respective ar fi urmat să rămână în patrimoniile proprii ale fiecăruia dintre asociaţi, continuând să constituie obiectul gajului general al creditorilor chirografari şi să fie transmise la deces moştenitorilor.

A apărut astfel necesitatea recunoaşterii calităţii de subiect de drept a asocierii de persoane fizice, înzestrată cu o voinţă proprie, care să fie titularul unui patrimoniu propriu, distinct de cel al membrilor şi care serveşte realizării unui scop comun. Persoana juridică răspunde acestor deziderate.[2]

Deşi legea foloseşte frecvent noţiunea de persoană juridică ea nu o şi defineşte. Această omisiune a dat naştere unui efort doctrinar de elaborare a unei definiţii a persoanei juridice, pe baza vechii reglementări conţinute de Decretul nr. 31/1954.

Astfel, pentru profesorul C. Stătescu persoana juridică este „un colectiv de oameni având o structură organizatorică bine determinată, dispunând de independenţă patrimonială şi care urmăreşte realizarea unui scop în acord cu interesele obşteşti.”[3]

La rândul său profesorul Gh. Beleiu a elaborat următoarea definiţie: „persoana juridică este subiectul colectiv de drept, adică un colectiv de oameni care întrunind condiţiile cerute de lege, este titular de drepturi subiective şi obligaţii civile”.[4]

Nici noul Cod civil nu defineşte persoana juridică, dar reglementările sale oferă suficiente elemente pentru elaborarea unei definiţii. Esenţiale sub acest aspect sunt prevederile art. 187, potrivit cărora elementele constitutive ale oricărei persoane juridice sunt o organizare de sine stătătoare şi un patrimoniu propriu, afectat realizării unui anumit scop licit şi moral, în acord cu interesul general şi cele ale art. 188, care arată că sunt persoane juridice entităţile prevăzute de lege, precum şi orice alte organizaţii legal înfiinţate (s.n. – E.C.) care, deşi nu sunt declarate de lege persoane juridice, îndeplinesc toate condiţiile prevăzute la articolul precedent.

Reţinem din prevederile legale citate că elementele constitutive ale oricărei persoane juridice sunt următoarele: o organizare de sine stătătoare, un patrimoniu propriu şi un scop propriu. Arătând că persoana juridică este o organizaţie, legea evocă şi faptul că aceasta este un colectiv de oameni.

Pe de altă parte, art. 193 alin. (1) NCC dispune că persoana juridică participă în nume propriu la circuitul civil şi răspunde pentru obligaţiile asumate cu bunurile proprii, afară de cazul în care prin lege s-ar dispune altfel, ceea ce înseamnă ca ea poate fi titulara unor drepturi şi obligaţii civile. Drepturi şi obligaţii civile nu pot avea însă decât subiectele de drept civil, ceea ce înseamnă că persoana juridică este un asemenea subiect. Existenţa unei organizări de sine stătătoare evocă faptul că persoana juridică reuneşte mai mulţi membri, care sunt subiecte distincte de drept, deci este un subiect colectiv de drept civil.

Observăm astfel că şi noul Cod civil conţine aceleaşi elemente care caracterizează persoana juridică, motiv pentru care considerăm că-şi menţine actualitatea definiţia pe care am elaborat-o sub imperiul vechii reglementări, definiţie potrivit căreia persoana juridică este subiectul colectiv de drept civil, care are o organizare de sine stătătoare, un patrimoniu propriu şi un scop determinat, în acord cu interesul general.

În doctrină persoanele juridice mai sunt desemnate sub denumirea de persoane morale, pentru a se marca distincţia faţă de celelalte subiecte de drept, care sunt persoanele fizice.

Conform art. 192 NCC, reglementarea de drept comun a persoanei juridice este cuprinsă în art. 187-251 NCC. Diversitatea persoanelor juridice a dat însă naştere şi unei bogate legislaţii speciale, legislaţie la care art. 192 NCC şi face trimitere, fiecare act normativ de acest gen fiind consacrat câte unei categorii distincte.

Amintim aici Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale[5]. Legea nr. 36/1991 privind societăţile agricole şi alte forme de asociere în agricultură,[6]

Legea nr. 32/2000 privind societăţile de asigurare şi supravegherea asigurărilor[7], Legea dialogului social nr. 62/2011 (publicată în Monitorul oficial al României, partea I, nr. 322/10 mai 2011), care reglementează constituirea, organizarea şi funcţionarea organizaţiilor sindicale şi a organizaţiilor patronale, Legea nr. 297/2004 privind piaţa de capital, Legea partidelor politice nr. 14/2003[8], Legea nr. 109/1996 privind organizarea şi funcţionarea cooperaţiei de consum şi a cooperaţiei de credit[9], Legea nr. 230/2007 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea asociaţiile de proprietari)[10], O.U.G. nr. 99/2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului, Ordonanţa Guvernului nr. 26/2000 cu privire la asociaţii şi fundaţii[11], Legea nr. 540/2002 privind casele de ajutor reciproc ale pensionarilor[12] şi altele.



[1]     M.D. Bocşan, Observaţii privind conceptul de persoană juridică, Juridica nr. 3/2001, p. 125-127.

[2]     În efortul doctrinar de explicare a fundamentului persoanei juridice au şi fost elaborate „teoria proprietăţii colective” şi „teoria patrimoniului de afectaţiune”, care pun accentul pe acest element constitutiv al subiectului colectiv de drept. Teoriile elaborate în această materie, începând cu „teoria ficţiunii” (persoana juridică este o creaţie artificială a legiuitorului, care are menirea să le permită oamenilor, singurii care pot avea calitatea de persoane, să-şi realizeze unele scopuri comune) şi terminând cu „teoria voinţei colective” (la baza personalităţii juridice se află unitatea colectivă, iar aceasta permite ca actele de voinţă ale colectivităţii, care sunt acte de voinţă ale indivizilor în lumea fizică, să devină acte colective în lumea dreptului) sunt însă mult mai numeroase. Pentru prezentarea acestor teorii a se vedea Y. Eminescu, în Subiectele colective de drept în România, Ed. Academiei, Bucureşti, 1981, p. 15-23; Gh. Beleiu, Drept civil. Persoanele, ed. Academiei, București, 1982, p. 427-431; Veronica Stoica, P. Truşcă, Consideraţii teoretice privitoare la fundamentul juridic al persoanei juridice, R.D.C. nr. 7-8/1999, p. 130-135; Gh. Beleiu, Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, p. 437; E. Poenaru, Drept civil. Teorie Generală, ed. All Beck, București, 2002, p. 376-378; O. Ungureanu, C. Jugastru, Drept civil. Persoanele, ed. Hamangiu, București, 2007, p. 272-276.

[3]     C. Stătescu, Drept civil. Persoana fizică. Persoana juridică. Drepturile reale, op. cit., p. 365.

[4]     Gh. Beleiu, Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, ed. a IX-a, editura, Universul Juridic, București, 2007, p. 436.

[5]     Republicată în Monitorul oficial al României, partea I, nr. 1066 din 17.11.2004.

[6]     Publicată în Monitorul oficial al României, partea 1, nr. 97 din 06.05.1991.

[7]     Publicată în Monitorul oficial al României, partea I, nr. 148/10.04.2000.

[8]     Publicată în Monitorul oficial al României, partea I, nr . 25/17.01.2003.

[9]     Publicată în Monitorul oficial al României, partea i, nr . 252/18.10.1996.

[10]    Publicată în Monitorul oficial al României, partea I, nr. 490/23.07.2007.

[11]    Publicată în Monitorul oficial al României, partea I, nr 39/31.01.2000 şi aprobată, cu modificări şi completări, prin Legea nr. 246/2005.

[12]    Publicată în Monitorul oficial al României, partea I, nr. 723 din 3 octombrie 2002.

Tagged with: , , , ,