Lucrare de diplomă: Investigarea criminalistică a infracțiunii de omor

Cuprinsul lucrării de licență

INTRODUCERE 4
CAPITOLUL I. CERCETAREA CRIMINALISTICĂ A OMORULUI CALIFICAT. ASPECTE PRELIMINARE 7
1.1. Stabilirea cauzei şi naturii morţii. 8
1.2. Locul şi timpul săvârşirii infracţiunii 11
1.2.1. Identificarea locului în care a fost săvârşit omorul. 11
1.2.2. Stabilirea momentului comiterii infracţiunii. 11
1.3. Metodele şi mijloacele folosite pentru săvârşirea şi acoperirea infracţiunii 12
1.4. Identitatea şi calitatea victimei. 13
1.5. Făptuitorii, calitatea acestora şi contribuţia la săvârşirea infracţiunii 16
1.6. Mobilul şi scopul săvârşirii infracţiunii 17
1.7. Condiţiile şi împrejurările care au generat, înlesnit sau favorizat săvârşirea infracţiunii. 17
CAPITOLUL II. CADRUL METODOLOGIC GENERAL ȘI PRIMELE MĂSURI LUATE ÎN INVESTIGAREA OMUCIDERII 19
2.1. Cercetarea la faţa locului 19
2.1.1. Noţiune şi aspecte generale 19
2.1.2. Importanţa cercetării în echipă a omorului 22
2.1.3. Fazele în cadrul cercetării la faţa locului în cadrul infracţiunii de omor 24
2.1.4. Examinarea cadavrului 28
2.1.5. Constatarea morţii victimei 28
2.1.6. Examinarea propriu – zisă a cadavrului 29
2.1.7. Stabilirea datei morţii şi a eventualelor modificări în poziţia cadavrului 31
2.1.8. Particularităţile cercetării omorului în funcţie de mijloacele și procedeele folosite de făptuitor 33
2.2. Dispunerea constatării ori a expertizei medico-legale 48
2.2.1. Aspecte generale ale constatării ori expertizei medico-legale 48
2.2.2. În cazul morţii produsă prin traumatisme mecanice 55
2.2.3. În cazul morţii produsă prin arme de foc sau suspectă de a fi produsă de asemenea mijloace. 55
2.2.4. În cazul morţii produsă prin traumatisme chimice 56
2.2.5. În cazul morţii produsă prin asfixii 56
2.3. Dispunerea constatărilor tehnico-ştiinţifice sau a expertizelor criminalistice 57
2.3.1. Valorificarea ştiinţifică a urmelor şi mijloacelor materiale de probă 57
2.3.2. Urmele de mâini 58
2.3.3. Urmele de picioare 59
2.3.4. Urmele de buze 60
2.3.5. Urmele de dinţi, urechi, nas sau alte părţi ale feţei şi corpul uman 60
2.3.6. Urmele biologice 61
2.3.7. Expertiza sau constatarea tehnico-ştiinţifică balistică 63
2.4. Elaborarea versiunilor de urmărire penală 63
2.4.1. Consideraţii generale 63
2.4.2. Criterii de elaborare a versiunilor 65
2.5. Stabilirea identităţii victimei 67
2.5.1. Activităţi specifice de urmărire penală – prezentarea pentru recunoaştere 67
2.5.2. Metodele tehnicii criminalistice 67
2.6. Identificarea şi ascultarea martorilor 69
2.7. Efectuarea percheziţiilor 71
2.8. Identificarea, urmărirea şi prinderea făptuitorului 72
CAPITOLUL III. ALTE ACTIVITĂŢI CARE SE ÎNTREPRIND ÎN CAZUL INFRACȚIUNII DE OMOR CALIFICAT 74
3.1. Alte activităţi întreprinse pentru administrarea probelor 74
3.1.1. Organizarea şi planificarea cercetărilor 74
3.1.2. Ascultarea învinuiţilor şi inculpaţilor 75
3.2. Efectuarea confruntării. Efectuarea reconstituirii. Dispunerea expertizei psihiatrice 76
3.2.1. Efectuarea confruntării 76
3.2.2. Efectuarea reconstituirii 76
3.2.3. Dispunerea expertizei psihiatrice 77
3.3. Particularităţile cercetării omorului urmat de dezmembrarea cadavrului 77
3.4. Particularităţile cercetării omorului în cazul în care cadavrul nu a fost descoperit 81
CONCLUZII ȘI PROPUNERI 84
BIBLIOGRAFIE 85

 

Introducerea lucrării de licență

Doctrina este în unanimitate de acord cu faptul că infracțiunile contra vieţii, reprezintă cele mai grave infracţiuni contra persoanei deoarece prin săvârşirea lor, omului i se răpeşte bunul cel mai de preţ, care este viaţa. Pentru acest motiv, faptele îndreptate împotriva vieţii omului au fost incriminate din cele mai îndepărtate timpuri, fiind întotdeauna sancţionate cu mare severitate[1].

Investigarea criminalistică a omorului se deosebește de cercetarea altor categorii de infracţiuni, prin problematica sa specifică, concentrată în câteva direcţii principale, respectiv: stabilirea cauzei şi naturii morţii, a circumstanţelor de timp şi de mod în care a fost săvârşită fapta, descoperirea mijloacelor sau instrumentelor folosite la suprimarea vieţii victimei, identificarea autorului, a eventualilor participanţi la comiterea omorului, precizarea scopului său a mobilului infracţiunii.

Motivul care a stat la baza alegerii acestei teme de licență se regăsește în importanța criminalisticii în cercetarea infracțiunii de omor calificat. Importanța rezultă din faptul că știința Criminalisticii pune la îndemâna organelor judiciare metodele şi mijloacele tehnico – ştiinţifice necesare descoperirii, fixării, ridicării şi examinării urmelor omuciderii, a identificării autorului şi eventual a victimei. Totodată, prin regulile tactice de efectuare a actelor de urmărire penală, precum şi prin metodologia cercetării omorului, este posibilă strângerea probelor necesare stabilirii adevărului[2].

În esenţa, criminalistica oferă instrumentele ştiinţifice destinate atât conturării elementelor constitutive ale infracţiunii şi identificării făptuitorului, cât şi aplicării unei pedepse conform vinovăţiei sale. În consecinţa, un element de natură a sublinia importanţa cercetării criminalistice a omorului, îl reprezintă însuşi rolul său în stabilirea faptelor şi împrejurărilor cauzei.

Considerăm că este important să amintim, fără a depăşi cadrul analizei investigării criminalistice a omorului, câteva aspecte privitoare la problematica începutului şi sfârşitului vieţii, în lumina dreptului penal, dată fiind rezonanţa sa practică, nu de puţine ori organele juridice fiind puse în situaţia de a încadra o anumită faptă după cum o persoană se află sau nu în viaţă în acel moment.

În doctrina penală mai veche, se admitea că o persoană este sau nu în viaţă din momentul în care, după naştere, are o existenţă extrauterină independentă începând să respire[3].

Progresele realizate în domeniul ştiinţelor medicale, ca şi în domeniul ştiinţelor juridice, au impus însă, o opinie net superioară, potrivit căreia apariţia dreptului la viaţă se situează în momentul declanşării procesului biologic al naşterii[4]. În sprijinul acestei teze, îmbrăţişată de majoritatea specialiștii în drept penal din România, vin cu argumentele medicilor anatomopatologici, care susţin că moartea nou-născutului se poate produce intrauterin (antepartum), deci înainte de naştere, în timpul naşterii, (perinatal) şi după naştere (postpartum)[5].

Aşadar, în actualele opinii, nu se poate discuta despre un moment exact al apariţiei vieţii, decis teoretic, cum ar fi separarea copilului de corpul mamei, stabilirea etapei în care a intervenit moartea, a cauzei şi a mecanismelor ei, aceasta făcându-se doar cu ajutorul expertizei medico – legale, în special în cazul delimitării infracţiunii de avort de cea de pruncucidere.

La rândul ei, moartea reprezintă un proces complex, caracterizat prin mai multe stări terminale, cum ar fi agonia, moartea clinică, moartea biologică, cea din urmă fiind considerată ca moarte ireversibilă, spre deosebire de primele două, în care procesul tanalogic se poate întrerupe, fără urmări morfo-funcţionale.

Moartea definitivă se instalează în momentul încetării activităţii creierului şi a trunchiului cerebral, refacerea celulelor nervoase fiind practic imposibilă, cel puţin în condiţiile actuale ale dezvoltării ştiinţelor medicale[6].

Stabilirea criteriilor morţii, are incidenţă asupra soluţionării unei serii de probleme cu adânci implicaţii social – juridice, alături de cele propriu – zis penale, cum ar fi de exemplu, transplantul de organe, încetarea proceselor terapeutice de reanimare[7], admisibile doar după ce a intervenit moartea cerebrală. Sigur că nu se pune problema încetării îngrijirii unui bolnav, al cărui singur efect îl constituie doar prelungirea suferinţei (ortonasia), sau problema suprimării vieţii unei persoane suferinde de o boală incurabilă (eutanasia), incompatibilă cu dreptul la viaţă al fiinţei umane.



[1] Pentru o privire istorică, a se vedea, Lazăr Cârjan, Compediu de criminalistică, Ed. Fundația România de Mâine, București, 2004.

[2] Emilian Stancu, Tratat de criminalistică, ediţia a IV-a revăzută şi adăugită, Ed. Universul juridic, 2007, p.158.

[3] S:R: Difalco, Nuovo Codice Penal Comentato, vol. IV, U.T.E.T., Torino, 1940,p.232

[4] Costică Bulai, Curs de drept penal, Partea speciala, editia a II-a, T.U.B. 1976, p.96 ; George Antoniu, in lucrarea colectivă „Codul penal al României” , comentat şi adnotat, Partea specială, vol. I, Editura Stiinţifică şi Encicopedică, Bucureşti,1975, p.70;  R.M. Stănoiu, „Explicaţii teoretice ale codului penal român”, vol.III, supra cit., p. 181; O.A. Stoica, Drept penal, Partea specială, Editura didactică si pedagogică, Bucureşti, 1976, p.64.

[5] Gh. Scripcaru şi Moise Terbancea, Medicină legală, Editura didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1970, p. 163.

[6] V. Beliş, V. Panaitescu, G.Eugen, „Medicină legală”, Editura Teora, Bucuresti, 1992, p.18; M. Kernbach, „Medicină judiciară”, Editura Medicală, Bucureşti, 1958, p.433; I.Moraru, „Medicină legală”, Editura Medicală, Bucureşti, 1967, P. 62-66.

[7] Referitor la reanimare, Gheorghe Scripcaru şi M. Terbancea, supra cit., p.54, precizează că, în cazul readucerii la viaţă prin mijloace de reanimare, doar a unor automatisme primare şi a evoluţiei unui individ spre un compor-tament „penal” uneori foarte periculos, se pune problema responsabilităţii acestuia faţa de faptele sale, problemă care se realizează după regulile expertizei medico-legale psihiatrice.

Tagged with: , , ,