Lucrare de diplomă: Dreptul de proprietate privată

Cuprinsul lucrării de licență

 

INTRODUCERE 3
CAPITOLUL 1. CONSIDERAŢII GENERALE REFERITOARE LA DREPTUL DE PROPRIETATE 6
1.1. Noţiunile de proprietate şi de drept de proprietate 7
1.2. Formele dreptului de proprietate în raport de titular 11
CAPITOLUL 2. DREPTUL DE PROPRIETATE PRIVATĂ. ASPECTE GENERALE 13
2.1. Noţiunea 13
2.2. Titularii dreptului de proprietate privată 15
2.3. Obiectul dreptului de proprietate privată 37
2.4. Conţinutul juridic al dreptului de proprietate privată 38
2.4.1. Posesia (ius possidendi) 38
2.4.2. Folosinţa (ius utendi şi ius fruendi) 38
2.4.3. Dispoziţia (ius abutendi sau abusus) 39
2.5. Caracterele juridice ale dreptului de proprietate privată 39
2.5.1. Dreptul de proprietate privată este un drept absolut 39
2.5.2. Dreptul de proprietate este un drept exclusiv 40
2.5.3. Dreptul de proprietate este un drept perpetuu 41
CAPITOLUL 3. DOBÂNDIREA ȘI LIMITELE DREPTULUI DE PROPRIETATE PRIVATĂ 43
3.1. Consideraţii generale 43
3.2. Limite legale de interes privat 45
3.3. Limite convenţionale (voluntare) 49
3.4. Enumerarea modurilor de dobândire a dreptului de proprietate privată 50
3.4.1. Accesiunea 50
3.4.2.Uzucapiunea 51
3.4.3. Joncţiunea posesiilor 52
3.4.4. Ocupaţiunea 55
3.4.5. Tradiţiunea 58
3.4.6. Hotărârea judecătorească 60
3.5. Regimul juridic al imobilelor proprietate privată 62
3.5.1. Regimul juridic al terenurilor 62
3.5.2. Regimul juridic al construcțiilor 64
CAPITOLUL 4. JURISPRUDENȚĂ ÎN MATERIA DREPTULUI LA PROPRIETATE PRIVATĂ 68
CONCLUZII 72
BIBLIOGRAFIE 76

Introducerea lucrării de licență

 

Rădăcinile instituţiilor de drept civil se regăsesc în dreptul roman, acesta fiind aşadar, punctul de plecare al oricărui demers, indiferent de scopul urmărit. Dar, în timp ce în cazul materiei obligaţiilor civile se poate remarca o oarecare stabilitate, disputele doctrinare vizând mai ales problema izvoarelor decât pe cea a conţinutului raportului juridic[1], în ceea ce priveşte drepturile reale, opiniile au evoluat aparent ireconciliabil, probabil datorită valorii pe care o reprezintă pentru societate, din toate punctele de vedere, dreptul care ocupă poziţia centrală în acest tablou: proprietatea.

Un prim aspect interesant îl reprezintă faptul că în concepţia primitivă romană, obligaţia (ius in personam) era gândită după tiparul dreptului de proprietate (ius în re), adică al dreptului real. Aceleaşi prerogative erau acordate ambilor titulari în sensul că proprietarul putea dispune după propria voinţă de lucrul său, iar creditorul de persoana debitorului insolvabil. Ameninţat în însăşi existenţa sa, debitorul apărea ca un obiect al unui drept de proprietate, raportul cu creditorul (mai ales după începerea execuţiei) reducându-se la o adevărată legătură materială, care a evoluat ulterior spre o legătură juridică, abstractă.

Pe de altă parte, nu putem să pierdem din vedere puterea absolută pe care pater familias o avea atât asupra membrilor familiei, cât şi asupra lucrurilor ce alcătuiau proprietatea familială.

Denumirea de pater familias atribuită şefului familiei este o noţiune care evocă nu ideea de descendenţă, ci pe aceea de putere. În aceste condiţii, pater familias era singurul proprietar al patrimoniului familial, singurul judecător şi preot al cultului familial strămoşesc. Doar el era sui iuris, independent, în timp ce soţia şi copiii erau alierii iuris, iar sclavii, simple obiecte de proprietate (res)[2].

În ceea ce priveşte proprietatea familială, aceasta avea un caracter inalienabil şi, într-o primă fază, chiar indivizibil, la moartea capului familiei puterea fiind preluată şi exercitată în continuare asupra unei entităţi ce se supunea unei autorităţi unice[3].

Plecând de la realitatea că dreptul roman a recunoscut, în vremuri străvechi, un drept de dispoziţie – în cel mai propriu sens cu putinţă -, având ca obiect persoane (descendenţi, debitori sau sclavi) şi a permis şefului familiei să hotărască în mod absolut, singur şi direct soarta oamenilor şi bunurilor aflate sub autoritatea sa. În acest fel apare mai uşor de înţeles de ce juriştii romani concepeau dreptul de proprietate că intrând în conţinutul unui raport dintre o persoană şi un lucru (ius in re) şi nu în cel al unui raport dintre două subiecte de drept. Este adevărat că această concepţie exprimă o abordare fetişistă ce poate fi determinată atât de resturile unei mentalităţi primitive, cât şi de efectul tendinţelor pragmatice întâlnite în activitatea jurisconsulţilor romani în ceea ce priveşte explicarea fenomenului juridic[4]. Urmarea directă a acestei abordări o reprezintă includerea dreptului de proprietate în categoria bunurilor corporale, spre deosebire de toate celelalte drepturi care erau considerate, atât de Gaius cât şi de Iustinian, incorporale[5]. Diviziunea aparţine filozofiei stoice greceşti şi nu corespunde diviziunii dreptului în drepturi reale şi personale deoarece res incorporales cuprind drepturi din ambele categorii.

Textele nu menţionează dreptul de proprietate printre lucrurile incorporale, iar în ceea ce priveşte lucrurile corporale, sunt enumerate câteva, fără a fi menţionat cuvântul ius. În realitate, lucrurile corporale nu sunt considerate un element al patrimoniului, ci doar dreptul de proprietate. Lucrurile fiind doar obiect al dreptului de proprietate, se poate trage concluzia că lucrurile se referă la dreptul de proprietate asupra acestora, în condiţiile în care romanii confundau dreptul de proprietate cu obiectul acestui drept. Totuşi, este exagerat a se pretinde că romanii nu ar fi cunoscut existenţa proprietăţii private ca drept real distinct de obiectul său, menţionându-l ca atare ori de câte ori claritatea exprimării o cere[6].

Proprietatea l-a însoţit pe om din zorile civilizaţiei. El este singura fiinţă care, dotată cu raţiune, a pus stăpânire nu numai pe mediul său natural, ci şi pe celelalte fiinţe. S-a declarat stăpân asupra a tot ce-l înconjoară prin intermediul puterii. În diferitele stadii ale dezvoltării societăţii omeneşti a existat preocuparea de a justifica instituţia proprietăţii, toate curentele, toate concepţiile[7] au rămas unanime în a susţine importanţa şi necesitatea ei, însă, din interese care nu fac obiectul lucrării de faţă, preocupările au diferit în privinţa originii şi a scopurilor sale.

Proprietatea este privită în dubla ei accepţiune: economică şi juridică. Privită ca o categorie economică proprietatea a existat de-a lungul societăţii omeneşti, producerea şi procurarea de bunuri necesare traiului este o premisă indispensabilă pentru viaţa socială şi, ca atare, proprietatea este strâns legată de sfera producţiei de bunuri materiale şi de culegerea roadelor acestei activităţi.

Proprietatea este apreciată ca fiind o categorie economică, spre deosebire de care, dreptul de proprietate este o categorie juridică şi se distinge prin apropriere, însuşire a unui bun, iar titularul este îndreptăţit să-şi exercite prerogativele dreptului său prin putere proprie şi în interes propriu, respectând limitele impuse de lege, cu îndreptăţirea de a pretinde tuturor celorlalţi erga omnes de a se abţine de la orice acte care să fie de natură a stânjeni acest drept. Sensul juridic este îmbinat cu cel economic, pentru că totalitatea relaţiilor economice dintre oameni sunt în acelaşi timp şi relaţii juridice, pe care aceştia le au între ei în legătură cu bunurile.

În ambele sale accepţiuni, proprietatea creează accesul suprem al omului la aproprierea bunurilor naturale sau a celor care sunt rezultatul activităţii umane desfăşurate în sfera producţiei de bunuri materiale şi spirituale. Această însuşire operează fie individual, fie colectiv.



[1] V. Hanga, Drept roman, ediţia a VIII-a, Ed. Argonaut, Cluj-Napoca, 1999, p 212; / Albu, Drept civil. Introducere în studiul obligaţiilor, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, I9N4, p. 20.

[2]  Gaius, Instituţiunile, trad. şi note A.N. Popescu, Ed. Academiei, Bucureşti, 1982,1.,p. 77.

[3]  J.M. Kelly, Roman Law of Property, Oxford University Press, 1963, p. 36.

[4]     Boroi G., Stănciulescu  L., Instituţii de drept civil în reglementarea noului cod civil, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2012, p. 103.

[5]  Iustinian, Instituţiile. Text latin şi traducerea în limba română, cu note şi studiu introductiv, de prof. dr. doc. Vladimir Hanga, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2002, pp. 12-14.

[6]  C.Ş. Tomulescu, Manual de drept privat roman, Litografia învăţământului, Bucureşti, 1958, pp. 267-268.

[7]  Idem

Tagged with: , , , ,