Dreptul natural

Acest articol este parte a unei lucrari de licenta

Nu găsești ce cauți? Comandă lucrari de licenta, referate, proiecte, etc!

Dreptul natural este o realitate istorică cu o amploare mult mai mare. Ea este prezentă în Egipt sub dinasta a 18-a și în epoca ptolomeică, la fel ca și în China dinastiei Song începând cu secolulal VIII-lea. Sub aceeași expresie se ascund concepții diferite.[1]

Lucrari de licenta - Dreptul natural

Lucrari de licenta – Dreptul natural

Curentele de gândire cu privire la dreptul natural care apar odată cu Iluminismul, prezintă drept caracteristică faptul că se referă în mod exclusiv la ființa umană. Dacă în Antichitate și în Evul Mediu concepțiile dreptului natural prezintă o viziune care integrează omul și societatea în care trăiește în cosmos, culminând cu divinitatea, viziunea iluministă se raportează în mod direct la om. Orice construcție filosofico-morală are ca centru de greutate omul. Reprezentanții Școlii dreptului natural sau contractualiștii vorbesc și ei de dreptul natural, dar acest drept pornește de la natura umană a cărei chintesență este rațiunea. Încrederea absolută în rațiunea umană, concepția modernă că prin rațiune omul poate realiza orice, conduce la independența omului față de tot ceea ce ține de natural. De aceea, dreptul natural la moderni nu mai este dreptul natural de sorginte aristoteliano-tomistă care considera că dreptul are o existență independentă de om și deci de rațiunea acestuia.[2]

Dreptul natural care-și revendică originea în teoria lui Aristotel, considera că omul este antrenat în patru mari categorii de relații: relația omului cu Dumnezeu, relația omului cu el însuși; relația omului cu lucrurile și relația omului cu semenii săi. Toate aceste relații vor fi reduse în modernitate la una singură și anume, relația omului cu puterea politică. Această relație va trece în prim plan la celelalte apelându-se în rare clipe și mai ales când omul modern își simte neputința. Relația dintre om ca entitate independentă și putere nu este o relație de integrare, ci de contestare. Având în vedere ostilitatea omului, adesea îndreptățită, față de putere, aceasta din urmă devine și ea, la rândul ei, ostilă. Între cele două entități în „relație” se duce un adevărat război a cărui finalitate rămâne, de fiecare dată, incertă.[3]

La baza celor patru relații gândite de dreptul natural clasic stă natura umană, dar care aparține unui om integrat și nu izolat în sine însuși, suficient sieși. În ce constă de fapt natura umană? Pentru a răspunde la această întrebare trebuie să ne referim la cauza finală către care tinde orice ființă. Orice ființă, prin însăși organizarea, sa țintește o anumită finalitate. Finalitatea aceasta nu este altceva decât ceea ce este bine pentru ea. La om este vorba de o finalitate proprie care vizează relația sa cu sine. Scopul acesta particular însă trebuie să se armonizeze cu un scop universal care nu este altul decât Binele ontologic, aceasta incluzând și Divinitatea. Este vorba de o relație pe verticală cu Divinitatea care se reflectă în adâncimea relației omului cu el însuși. Invers, relația cu el însuși implică relația cu Divinitatea. Înălțimea Divinității cu adâncimea sufletului uman formează un tot: particularul se contopește cu universalul sau, altfel spus, universalul penetrează particularul în ceea ce îi este propriu acestuia. Cele două relații instituie verticalitatea ființei umane și nu o lasă să cadă în orizontalitatea plată a timpului istoric.

Trebuie avut în vedere faptul că aceste două relații (cea cu Dumnezeu și relația cu sine însuși) sunt de natură ontologică. De la această dimensiune ontologică se trece în orizontalitatea relației, și anume relația cu lucrurile și relația cu ceilalți semeni, acestea două fiind relații de natură morală. Dacă Dumnezeu este echivalentul Binelui filosofic regăsit în adâncimea sufletului omenesc, înseamnă că relația morală ce se instituie pe orizontală are ca finalitate Binele, adică relația existențială.[4]

Dimensiunea morală implicată în relația pe orizontală a omului cu lucrurile și cu semenii este concretizată de conceptul de datorie sau de obligație (ceea ce, din punct de vedere moral, este același lucru). Datoria, ca dimensiune morală și, implicit, juridică a ființei umane, conduce în mod real la înscrierea pe verticalitatea existențială a omului, conduce, adică, la realizarea în plan uman a Binelui existențial.

Având în vedere cele susținute aici, rezultă că finalitatea ființei umane, scopul său, este acela de a realiza Binele atât în plan orizontal, prin obligația față de celălalt, cât și în plan vertical, prin înscrierea într-o ordine cosmică. O astfel de viziune este una integratoare, ceea ce ne conduce la gândul că omul nu este decât un element încadrat într-o țesătură de relații de natură morală și existențială. El nu poate fi luat în considerație în mod izolat, pentru că luat astfel implicațiile sunt dintre cele mai grave. Antrenarea omului în această țesătură de relații ne conduce către conceptul de impersonalitate a gândirii și acțiunii umane. Cu alte cuvinte, omul își atinge finalitatea proprie nu prin exaltarea egoismului, ci prin aderarea la relațiile despre care am vorbit aici. Moralitatea în adevărata sa dimensiune apare numai atunci când ordinea universală se transmite în armonia socială a cărei chintesență este datoria față de celălalt. Dacă gândim astfel datoria liber consimțită față de celălalt, atunci când este vorba de dreptul natural clasic, aceasta privește relația și nu entitatea om.

În felul acesta, „conformitatea deciziilor voinței cu legea obligatorie a datoriei este, în mod cert, ceea ce constituie moralitatea. În afara acesteia nu există moralitate. Astfel, în accepția sa proprie, moralitatea semnifică conformitatea deciziilor umane cu legea datoriei. Când într-o acțiune există această conformitate, agentul este moral, acțiunea este morală; când ea nu există, agentul nu este moral, acțiunea nu este morală”[5]. Obligația față de celălalt este decizie liberă și, de aceea, fundamentul acțiunilor umane este libertatea. „Este evident mai întâi că nu poate exista nicio lege obligatorie pentru o ființă care nu este liberă, căci este contradictoriu să vorbim de obligație la o ființă la care toate acțiunile sunt forțate”[6] astfel că „toate sistemele care neagă libertatea umană neagă prin aceasta faptul că există în cazul omului puterea de a avea obligație”[7].

Când vorbim însă de obligație, avem în vedere relația, adică obligația este cu privire la ceva sau cineva. Pentru a aparține dreptului natural, obligația trebuie să fie liber consimțită. Relația omului cu celălalt și, astfel, obligația față de celălalt, este constitutivă ființei umane și pe ea se instituie regulile dreptului natural, în toată obiectivitatea lor. Fiind constitutivă, obligația despre care este vorba nu este rezultatul unei decizii raționale. Relația cu celălalt depășește calculul rațional și se instituie dincolo de voința subiectivă a vreunei persoane sau instituții. Libertatea omului este rezultatul acestei relații constitutive originare. Ea stă la baza comunităților umane. Ființa umană nu poate fi liberă decât pe fundalul constitutiv al obligației (datoriei) față de celălalt (om sau natură). De aceea, trebuie susținută afirmația conform căreia dreptul trebuie să contribuie la optimizarea relațiilor și numai ca urmare a acestui demers să ajungă la om ca entitate independentă (dacă există așa ceva).

Pentru a combate absolutismul regal, Iluminismul va renunța la cele patru mari relații de care ne-am ocupat și, odată cu acestea, la o viziune integratoare care situa omul într-o rețea de relații sociale și, împreună cu acestea, la integrarea în natură, transformând omul într-o entitate de sine stătătoare și independentă în raport cu natura și cu semenii săi. Drepturile omului, care sunt urmarea acestei concepții, vor stimula această gândire care eludează dreptul natural clasic. Dreptul natural modern va neglija relația și se va preocupa de om, gândit în afara relației. Consecințele sunt dintre cele mai importante și se vor dezvălui pe parcursul acestei lucrări.

[1] P. Mareș, Filosofia dreptului, ed. Cetatea de scaun, Târgoviște, 2005, p. 31.

[2] I. Craiovan, Filosofia dreptului, ed. ProUniversitaria, București, p. 55.

[3] Ibidem.

[4] D. Mazilu, Teoria generală a dreptului, ed. NominaLex, București, 2006, p. 219.

[5] Gh. Dănișior, Filosofia drepturilor naturale, ed. Universul Juridic, București, 2011, p. 40

[6] Ibidem, p. 42.

[7] Ibidem, p. 92.

Lucrari de licenta la comanda, cel mai bun raport calitate pret!

Tagged with: , , ,