Competența materială a Curților de apel

Articolul „ Competența materială a Curților de apel ” este parte a unei lucrări de licență.

  Nu găsești ce cauți? Comandă lucrări de licență, referate, studii de caz sau orice alt proiect științific!

Competența materială a curților de apel

Competența materială a curților de apel – lucrări de licență la comandă

Din cuprinsul art. 96 noul C. pr. civ. Rezultă că şi aceste instanţe se înfăţişează într-o triplă ipostază: ele judecă în primă instanţă, ele judecă ca instanţe de apel; în fine, ele judecă ca instanţe de recurs.

Procedând la aceeaşi sistematizare, ca şi în cazul competenţei de atribuţiune a tribunalelor, identificăm materiile litigioase date în competenţa curţilor de apel sub următoarele aspecte: materii date în competenţa acestora ca prime instanţe (1); apelurile (2); recursurile (3).

1. Curţile de apel judecă, în primă instanţă, cererile în materie de contencios administrativ şi fiscal, potrivit legii speciale[1]. Printr-o formulă expeditivă şi de trimitere, legiuitorul, prin legea de punere în aplicare a codului, a „rezolvat” această primă componentă a competenţei curţilor de apel, simplificând reglementarea, nu însă şi interpretarea[2].

Ca instanţe de control judecătoresc, curţile de apel soluţionează căile de atac, indiferent de denumirea lor, împotriva hotărârilor autorităţilor administraţiei publice cu activitate jurisdicţională şi ale altor organe cu o astfel de activitate, în cazurile prevăzute de lege.

Curtea de apel judecă „orice alte cereri date prin lege în competenţa” ei. Din economia dispoziţiilor legii de procedură civilă ar rezulta că, de asemenea, curtea de apel judecă, de exemplu, conflictul de competenţă ivit între două judecătorii care nu sunt cuprinse în circumscripţia aceluiaşi tribunal sau dacă conflictul s-a ivit între o judecătorie şi un tribunal ori între două tribunale aflate în spaţiul de jurisdicţie al curţii de apel [art. 135 alin. (1) noul C. pr. civ.]; cererile de abţinere şi cele de recuzare dacă, din cauza abţinerii sau a recuzării, la tribunal, nu se poate constitui completul de judecată [art. 50 alin. (2) noul C. pr. civ.]; cererea de strămutare, întemeiată pe motive de bănuială legitimă, dacă instanţa de la care se cere strămutarea este o judecătorie sau un tribunal din circumscripţia respectivei curţi de apel [art. 142 alin. (1) noul C. pr. civ.]; contestaţia în anulare sau cererea de revizuire introdusă împotriva propriei hotărâri [art. 505 alin. (1) noul C. pr. civ. şi art. 510 alin. (1) noul C. pr. civ.].

2. Ca instanţe de apel, curţile de apel judecă „apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în primă instanţă”. Referindu-ne în exclusivitate la obiectul apelului, sunt reiterabile, adecvat, câteva precizări: a) în principiu, sunt susceptibile de atac pe calea apelului hotărârile pronunţate de tribunale, indiferent dacă acestea s-au pronunţat sau nu în fond, dacă legea nu prevede altfel; b) Coroborând dispoziţiile art. 466 alin. (1) noul C. pr. civ. cu cele ale altor dispoziţii din legea de procedură civilă, rezultă că unele hotărâri nu sunt susceptibile de apel, ele putând fi atacate numai cu recurs. [De exemplu, hotărârea prin care tribunalul ar constata perimarea – art. 421 alin. (2) noul C. pr. civ.; hotărârea dată în urma renunţării la judecată – art. 406 alin. (6) noul C. pr. civ.; hotărârea dată în cazul renunţării la însuşi dreptul pretins – art. 410 noul C. pr. civ.; hotărârea parţială a tribunalului – art. 440 alin. (1) noul C. pr. civ.]; c) în sensul celor prevăzute de art. 508 alin. (4) noul C. pr. civ. şi de art. 513 alin. (5) noul C. pr. civ., hotărârea pronunţată de către tribunal în căile extraordinare de atac de retractare (contestaţia în anulare şi revizuirea) este susceptibilă de apel numai dacă şi hotărârea care a făcut obiectul căii extraordinare de atac putea fi atacată cu apel. (Dacă revizuirea s-a cerut pentru hotărâri potrivnice, calea de atac este recursul); d) îşi găseşte aplicare art. 466 alin. (4) noul C. pr. civ., împotriva încheierilor premergătoare neputându-se face apel decât odată cu fondul [De exemplu, încheierea prin care s-a respins recuzarea – art. 53 alin. (1) noul C. pr. civ.; încheierea prin care instanţa hotărăşte admiterea în principiu a intervenţiei unui terţ în proces – art. 64 alin. (3) noul C. pr. civ.; încheierea de respingere a excepţiei de necompetenţă – art. 132 alin. (2) noul C. pr. civ.]. Totuşi, unele încheieri premergătoare nu pot fi niciodată apelate [de exemplu, încheierea prin care s-a încuviinţat sau respins abţinerea, ca şi încheierea prin care s-a încuviinţat recuzarea – art. 53 alin. (2) noul C. pr. civ.], iar altele pot fi atacate separat, dar numai cu recurs [de exemplu, încheierea de suspendare a judecării procesului art. 414 alin. (1) noul C. pr. civ.].

3. Ca instanţă de recurs, curtea de apel judecă „în cazurile prevăzute de lege”. – Art. 96 pct. 3 noul C. pr. civ. În context trebuie observate şi prevederile art. 483 alin. (1) noul C. pr. civ., în sensul cărora: „Hotărârile date în apel, fără drept de apel, precum şi alte hotărâri în cazurile expres prevăzute de lege sunt supuse recursului”. În marginea textelor şi prin referire la tema competenţei de atribuţiune, precizăm doar următoarele: a) Textul trebuie interpretat în sensul că el vizează nu numai hotărârile pronunţate de tribunale „în apel”, dar şi hotărârile pronunţate de tribunale „fără drept de apel” (de exemplu, hotărârea prin care se respinge cererea ca nefondată, în urma renunţării reclamantului la însuşi dreptul alegat – art. 410 noul C. pr. civ., hotărârea de expedient – art. 440 noul C. pr. civ.); b) Hotărârile pronunţate de tribunale în apel sunt susceptibile de recurs indiferent dacă prin ele s-a rezolvat fondul litigiului sau apelul a fost respins, anulat ori el a fost considerat perimat; c) Din cuprinsul textului rezultă că, în principiu, recursul nu poate fi exercitat omisso medio. Cu alte cuvinte, nu pot face obiectul recursului hotărârile pronunţate în primă instanţă, dar care nu au fost atacate cu apel, deşi legea deschidea şi această cale de atac; d) Prin raportare la art. 494 noul C. pr. civ. şi, pe cale de consecinţă, la art. 466 alin. (4) noul C. pr. civ., încheierile premergătoare nu pot fi atacate cu recurs decât odată cu hotărârea pronunţată de tribunal în apel sau fără drept de apel, exceptând cazul când prin lege se dispune altfel.



[1]  Este modificarea adusă textului legal originar prin art. 13 pct. 28 din Legea nr. 76/2012.

[2]  Jurisprudenţa Secţiei de contencios administrativ şi fiscal pe anul 2005, Ed. Hamangiu, 2006, I. Leş, Codul de procedură civilă. Comentariu pe articole, ed. a 2-a, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005, p. 44 şi urm.; G. Boroi, O. Spineanu-Matei, Codul de procedură civilă adnotat, ed. a 2-a, Ed. Hamangiu, 2007, p. 40 şi urm.; M. Tăbârcă, Gh. Buta, Codul de procedură civilă, comentat şi adnotat, ed. a II-a, Ed. Universul Juridic, 2008, p. 86 şi urm.; G.C. Frenţiu, D.-L. Băldean, Codul de procedură civilă comentat şi adnotat, Ed. Hamangiu, 2008, p. 74 şi urm.

Tagged with: , , ,